Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Farmecul lucrurilor înconjurătoare pieri dintr-o dată. Ceea ce simţea răspândit nelimpede acolo se
topise sau mai curind nu existase niciodată. Simţea o uimire nemărginită şi ceva ca durerea unei trădări.
Arnoux zâmbea, răscolind într-un sertar. Îşi bătea joc de el? Funcţionarul puse pe masă un teanc de
hârtii jilave.
– Ah! afişele! strigă negustorul. În seara asta nu voi cina devreme!
Regimbart îşi luă pălăria.
– Cum, mă părăseşti?
– E ora şapte, zise Regimbart.
Frédéric îl urmă.
La colţul străzii Montmartre se întoarse; privi ferestrele de la primul etaj; şi râse în sinea lui de milă
pentru el însuşi aducându-şi aminte cu câtă dragoste le contemplase atât de des! Oare unde locuia ea? Cum so
întâlnească acum? Singurătatea se redeschidea în jurul dorinţei lui mai intensă decât oricând!
– Vii să-l iei? spuse Regimbart.
– Ce să iau?
– Absintul.
Şi, cedând obsesiilor lui, Frédéric se lăsă dus la localul Bordelais. Pe când tovarăşul lui, proptit în cot,
se uita la sticlă, el îşi arunca privirile în stânga şi-n dreapta. Dar văzu profilul lui Pellerin pe trotuar; bătu
puternic în geam şi pictorul nu apucase încă să se aşeze, când Regimbart îl şi întrebă de ce nu mai era văzut la
Arta industrială.
– Să crăp dacă mă mai întorc vreodată acolo! E o bestie, un burghez, un ticălos, un caraghios!
Ocările astea alinau furia lui Frédéric. Se simţea totuşi rănit de ele, pentru că i se părea că o ating puţin
şi pe doamna Arnoux.
– Ce ţi-a făcut? zise Regimbart.
Pellerin bătu cu piciorul în podea şi răsuflă puternic în loc să răspundă.
Se îndeletnicea cu lucrări clandestine, cu portrete în două creioane sau pastişe după marii maeştri
pentru amatorii mai puţin pricepuţi. Şi cum aceste lucrări îl umileau, prefera în general să tacă. Dar „porcăria
lui Arnoux" îl scotea prea mult din fire. Se uşura.
Îi adusese două tablouri ca urmare a unei comenzi la care Frédéric fusese martor. Şi atunci negustorul
îşi îngăduise să-l critice! Dezaprobase compoziţia, culoarea şi desenul, mai ales desenul, pe scurt nu le voise
cu nici un preţ. Dar, silit de scandenţa unei poliţe, Pellerin le cedase evreului Isaac; şi, peste cincisprezece
zile, însuşi Arnoux le vindea unui spaniol pe două mii de franci.
– Nici un ban mai puţin! Ce ticăloşie! Şi a mai făcut şi altele, la dracu! Una din zilele astea îl vom
vedea la Curtea cu juri.
– Cam exagerezi! rosti cu glas sfios Frédéric.
– Aşa! Bine! Exagerez! strigă artistul dând cu putere un pumn în masă.
Violenţa asta îl ajută pe tânăr şi-şi redobândi curajul. Fără îndoială ar fi putut să se poarte mai drăguţ;
dar dacă Arnoux găsea acele două pânze...
– Proaste! Hai, dă-i drumul! Le cunoşti? E meseria dumitale? Ei, să ştii, băiete, că eu nu admit
amatorii!
– Eh, nu sunt treburile mele! rosti Frédéric.
– Ce interes ai să-l aperi? întrebă rece Pellerin.
Tânărul bâigui:
– Dar... pentru că sunt prietenul lui.
– Sărută-l din partea mea! Bună seara!
Şi pictorul ieşi furios, fără o vorbă, bineînţeles, despre consumaţia lui.
Frédéric, apărându-l pe Arnoux, se convinsese pe el însuşi, înfierbântat de elocvenţa lui, fu cuprins de
dragoste pentru acel om inteligent şi bun, pe care prietenii îl calomniau şi care acum lucra singur, părăsit. Nu
se putu împotrivi nevoii ciudate de a-l revedea numaidecât. Peste zece minute împingea uşa prăvăliei.
Arnoux întocmea, împreună cu funcţionarul, nişte afişe uriaşe pentru o expoziţie de tablouri.
– Ia te uită! Ce te aduce înapoi?
Întrebarea asta foarte simplă îl stânjeni pe Frédéric; şi, neştiind cum să răspundă, se interesă dacă nu i
se găsise din întâmplare carnetul, un carneţel de piele albastră.
– Cel în care îţi pui scrisorile de la femei? spuse Arnoux.
Frédéric, înroşindu-se ca o fecioară, se apără de o asemenea presupunere.
– Atunci poeziile? întrebă negustorul.
Muta din loc probele întinse, le discuta formatul, culoarea, bordura; iar Frédéric se simţea din ce în ce