Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

– Deloc! e cinstită!
Frédéric avu remuşcări şi fu şi mai stăruitor la revistă.
Literele mari care alcătuiau numele lui Arnoux pe placa de marmură, deasupra prăvăliei, îi păreau
deosebite şi pline de semnificaţie, ca o scriere sfântă. Trotuarul larg, povârnit, îi uşura mersul, uşa se rotea
aproape singură; şi clanţa netedă la atingere avea căldura şi parcă inteligenţa unei mâini în mâna lui. Pe
nesimţite deveni tot atât de punctual ca Regimbart.
În fiecare zi Regimbart se aşeza la colţul sobei, în fotoliul lui, punea mâna pe National, nu-l mai
părăsea, şi îşi exprima gândurile prin exclamaţii sau numai ridicând din umeri. Din când în când îşi ştergea
fruntea cu batista făcută sul ca un cârnat, pe care o purta la piept, între doi nasturi ai redingotei verzi. Avea
pantaloni cu dungă, ghete, o cravată lungă; şi pălăria lui cu boruri răsfrânte te făcea să-l cunoşti de departe în
mulţime.
La ora opt de dimineaţă cobora de pe înălţimile colinei Montmartre ca să bea vin alb în strada Notre-
Dame-des-Victoires. Prânzul, urmat de mai multe partide de biliard, îl ţinea aici până la ora trei. Atunci se
îndrepta spre pasajul Panoramas, ca să bea absint. După şedinţa la Arnoux, intra în localul Bordelais, ca să ia
un vermut. Apoi, în loc să se ducă acasă, la nevastă-sa, prefera adesea să cineze singur într-o cafenea mică din
piaţa Gaillon, unde voia să i se servească „mâncare ca acasă, lucruri naturale"! În sfârşit, se strămuta la alt
biliard şi stătea până la miezul nopţii, până la ora unu, până în clipa în care, după ce gazul fusese stins şi
obloanele închise, stăpânul localului, istovit, îl ruga să plece.
Pe cetăţeanul Regimbart nu-l atrăgea în acele locuri patima pentru băuturi, ci vechea deprindere de a
vorbi politică; cu vârsta îşi pierduse verva, nu mai avea decât o morocăneală tăcută. Ai fi spus, când îi vedeai
seriozitatea feţei, că rostogolea lumea în capul lui. Nu ieşea nimic din el; şi nimeni, nici chiar prietenii, nu-i
cunoşteau vreo ocupaţie, cu toate că spunea că are un birou de afaceri.
Arnoux părea să-l stimeze nemărginit. Într-o zi îi spuse lui Frédéric:
– Ăsta ştie multe, he-hei! E un om puternic.
Altădată Regimbart întinse pe masa lui nişte hârtii privitoare la minele de caolin din Bretania; Arnoux
se bizuia pe experienţa lui.
Frédéric deveni mai ceremonios faţă de Regimbart, până la a-i oferi un absint din când în când; şi, deşi
îl socotea un prost, rămânea adesea în tovărăşia lui câte o oră întreagă, numai pentru că era prietenul lui
Jacques Arnoux.
După ce-i sprijinise la debutul lor pe maeştrii contemporani, negustorul de tablouri, om al progresului,
încercase, păstrându-şi aparenţele artistice, să-şi întindă profiturile băneşti. Căuta emanciparea artelor,
sublimul la preţ ieftin. Toate industriile de lux parizian suferiră de influenţa lui, care fu bună în lucrurile mici
şi funestă in cele mari. Cu patima lui de a măguli opinia publică, îi întoarse de pe calea lor pe artiştii dibaci, îi
corupse pe cei puternici, îi istovi pe cei slabi şi-i făcu iluştri pe mediocri; dispunea de ei prin relaţiile şi prin
revista lui. Pictorii începători aveau ambiţia de a-şi vedea operele în vitrina lui şi tapiţerii luau de la el modele
de mobilă. Frédéric îl socotea milionar, diletant şi om de acţiune, toate în acelaşi timp. Cu toate acestea îl
uimeau multe lucruri, pentru că domnul Arnoux era şiret ca neguţător.
Primea din fundul Germaniei sau din Italia o pânză cumpărată la Paris cu o mie cinci sute de franci şi,
arătând o factură care o ridica la patrii mii, o revindea cu trei mii cinci sute, din amabilitate. Una dintre
manevrele lui obişnuite cu pictorii era să ceară ca şperţ o copie în mic a tablourilor lor, sub pretextul de a-i
publica gravura; totdeauna vindea copia şi gravura nu apărea niciodată. Celor care se plângeau că sunt
exploataţi le răspundea bătându-i pe burtă. Altminteri băiat bun, făcea risipă de trabuce, tutuia necunoscuţii,
se entuziasma pentru o operă sau pentru un om şi atunci, încăpăţânându-se, nu se zgârcea la nimic, făcea şi
mai multe drumuri, scria şi mai multe scrisori, făcea şi mai multă reclamă. Se credea foarte cinstit şi, în
nevoia lui de expansivitate, îşi povestea naiv indelicateţile.
Odată, ca să-şi jignească un confrate care inaugura un alt ziar de pictură printr-un mare ospăţ, îl rugă
pe Frédéric să scrie sub ochii lui, cu câtva timp înainte de ora întâlnirii, nişte bilete prin care mesenii erau
decomandaţi.
– Asta nu atinge onoarea, pricepi?
Şi tânărul nu cuteză să-i refuze acest serviciu.
A doua zi, intrând cu Hussonnet în biroul lui, Frédéric văzu dispărând prin uşă (cea care se deschidea
spre scară) poala unei rochii.
–Iertare! spuse Hussonnet. Dacă aş fi crezut că sunt femei...
– Oh, asta e a mea, rosti Arnoux. Urca să-mi facă o mică vizită în trecere.
– Cum? întrebă Frédéric.
– Da! Se duce acasă.