Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Deşi jignit de această descoperire, se prefăcu amuzat; şi Mareşala îi aminti de domnişoara Vatnaz.
Deslauriers n-o văzuse niciodată, ca şi pe multe altele care veneau pe la Arnoux; dar îşi amintea
perfect de Regimbart.
– Mai trăieşte?
– Abia se târăşte în fiecare seară, de la strada Grammont la Montmartre, prin faţa cafenelelor, slăbit,
încovoiat, secătuit, ca un adevărat spectru.
– Dar Compain?
Frédéric scoase un strigăt de bucurie şi îl rugă pe fostul delegat al guvernului provizoriu să-i dezvăluie
misterul capului de viţel.
– E ceva importat din Anglia. Ca să parodieze ceremonia pe care monarhiştii o celebrau la 30 ianuarie,
independenţii întemeiaseră un banchet anual la care se mâncau capete de viţel şi se bea vin roşu în cranii de
viţel, toastându-se pentru exterminarea Stuarţilor. După Termidor, teroriştii au organizat o asociaţie asemănătoare,
ceea ce dovedeşte că prostia e fecundă.
– Îmi pari foarte potolit în privinţa politicii, nu-i aşa?
– E vârsta, zise avocatul.
Şi îşi rezumară viaţa.
O rataseră amândoi, cel care visase dragostea şi cel care visase puterea. Care era oare pricina?
– Poate din lipsă de hotărâre, zise Frédéric.
– Se poate, în ceea ce te priveşte. Eu, dimpotrivă, n-am ţinut seama de mii de lucruri secundare, mai
puternice decât toate. Aveam prea multă logică, şi tu prea multe sentimente.
Apoi dădură vina pe hazard, pe împrejurări, pe epoca în care se născuseră. Frédéric reluă:
– Nu asta credeam noi odinioară, la Sons, că vom deveni, când tu voiai să faci o istorie critică a
filosofiei, şi eu un mare roman medieval despre oraşul Nogent, subiect pe care-l găsisem în Froissart 156 : cum
seniorul Brokars de Fénestranges şi episcopul de Troves l-au atacat pe seniorul Eustache d'Ambrecicourt. Îţi
aduci aminte?
Şi, dezgropându-şi tinereţea, îşi spuneau la fiecare frază: „Îţi aduci aminte?"
Revedeau curtea colegiului, capela, vorbitorul, sala de arme în josul scării, figurile pedagogilor şi ale
elevilor, pe un oarecare Angelmarre, de la Versailles, care-şi croia curelele pentru pantaloni din nişte cizme
vechi, pe domnul Mirbal cu favoriţii lui roşcaţi, pe cei doi profesori de desen linear şi de desen artistic,
Varaud şi Suriret, care se certau veşnic, şi pe polonez, compatriotul lui Copernic, cu sistemul lui planetar de
carton, astronom ambulant căruia i se plătise şedinţa cu un dejun în sala de mese, apoi îşi amintiră de un chef
grozav după o plimbare, de primele pipe fumate, de împărţirea premiilor la sfârşit de an, de bucuria vacanţelor.
În timpul vacanţelor din 1837 se duseseră la Turcoaică.
Aşa i se spunea unei femei care se numea pe numele ei adevărat Zoraïda Turc; şi mulţi o credeau
musulmană, turcoaică, ceea ce adăuga o notă de poezie stabilimentului ei, aşezat la malul apei, îndărătul
zidurilor cetăţii; chiar în plină vară, era umbră în jurul casei pe care o recunoşteai după un borcan cu peşti
roşii aşezat lângă un ghiveci cu rezeda la o fereastră. Domnişoare în camizole albe, cu fard pe obraji şi cu
cercei lungi, băteau în geam când treceai şi, seara, în prag, fredonau încetişor cu voci răguşite.
Acest loc de pierzanie proiecta în tot arondismentul o strălucire fantastică. Era desemnat prin
perifraze: ,,Locul pe care-l cunoaşteţi – o anumită stradă – în josul Podurilor". Fermierele clin împrejurimi
tremurau pentru bărbaţii lor, burghezele pentru servitoarele lor, căci bucătăreasa domnului subprefect fusese
surprinsă acolo; şi era, bineînţeles, obsesia tainică a tuturor adolescenţilor.
Deci, într-o duminică, în timp ce lumea era la vecernie, Frédéric şi Deslauriers, după ce au fost mai
întâi la frizer, culeseră flori în grădina doamnei Moreau, apoi ieşiră pe portiţa dinspre ogoare şi, după un lung
înconjur prin vii, se întoarseră pe la Pêcherie şi se strecurară la Turcoaică, ţinând în mână buchetele.
Frédéric îşi prezentă buchetul ca un îndrăgostit logodnicii. Dar căldura dinăuntru, teama de
necunoscut, un fel de remuşcări şi chiar plăcerea de a vedea, dintr-o privire, atâtea femei la dispoziţia lui, îl
emoţionară în aşa măsură, încât se făcu foarte palid şi stătea fără să înainteze, fără să spună un cuvânt. Toate
râdeau, înveselite de tulburarea lui; crezând că-şi băteau joc de el, o luă la fugă; şi cum Frédéric avea banii,
Deslauriers fu obligat să-l urmeze.
Fuseseră văzuţi ieşind de acolo. Se iscă o poveste care n-a putut fi uitată nici după trei ani.
Ei şi-o povestiră cu amănunte, fiecare completând amintirile celuilalt; şi, după ce sfârşiră, Frédéric
zise:
– Asta-i tot ce am avut mai bun!
– Da, poate! Asta-i tot ce am avut mai bun, zise Deslauriers.