Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

– Din pricina dumitale, zise Frédéric, strângând-o în braţe.
Ea stătea în braţele lui, lăsată pe spate, cu gura întredeschisă, cu ochii în sus. Deodată îl respinse cu un
aer deznădăjduit; şi cum o implora să-i răspundă, ea spuse aplecând capul:
– Aş fi vrut să te fac fericit.
Frédéric bănuia că doamna Arnoux venise ca să i se ofere; şi din nou îl cuprinse o poftă mai puternică
decât totdeauna, furioasă, turburată. Şi totuşi, simţea ceva de nespus, o repulsie, parcă spaima unui incest. O
altă teamă îl opri, frica de dezgust, mai târziu. Dealtfel, ce încurcătură ar fi şi, din prudenţă, şi ca să nu-şi
degradeze idealul, se întoarse pe călcâie să-şi răsucească o ţigară.
Ea îl contempla, vrăjită.
– Cât eşti de delicat! Numai dumneata poţi fi aşa! Numai dumneata!
Bătu ora unsprezece.
– Aşa de târziu! zise ea. La şi un sfert, plec.
Se aşeză iar; dar se uita la ceas şi el continuă să meargă prin cameră fumând. Amândoi nu mai găseau
ce să-şi spună. Există o clipă a despărţirii, când persoana iubită nu mai este cu noi.
În sfârşit, când limba ceasului trecuse de douăzeci şi cinci de minute, ea îşi luă pălăria apucând-o de
bride, încet.
– Adio, prietene, prietenul meu drag! N-am să te mai văd niciodată! E ultimul meu gest de femeie.
Sufletul meu n-o să te părăsească niciodată. Binecuvântările cerului să fie asupra dumitale!
Şi îl sărută pe frunte ca o mamă. Părea însă să caute ceva şi îi ceru o pereche de foarfeci. Îşi scoase
pieptenele; tot părul ei alb îi căzu pe umeri. Tăie brutal, din rădăcină, o şuviţă lungă.
– Păstreaz-o! Adio!
După plecarea ei, Frédéric deschise fereastra. Doamna Arnoux, pe trotuar, făcu semn unei birji care
trecea. Se urcă. Trăsura dispăru. Şi asta a fost tot.
VII
Pe la începutul acelei ierni, Frédéric şi Deslauriers stăteau de vorbă lângă foc, încă o dată împăcaţi
prin fatalitatea firii lor, care mereu îi făcea să se apropie şi să se iubească.
Unul din ei explica pe scurt cearta cu doamna Dambreuse, care se remăritase cu un englez.
Celălalt, fără să spună cum se însurase cu domnişoara Roque, povesti că soţia lui fugise într-o bună zi
cu un cântăreţ. Ca să se spele puţin de ridicol, se compromisese în prefectura lui prin excese de zel
guvernamental. Îl destituiseră. Fusese apoi şef de colonizare în Algeria, secretarul unui paşă, administratorul
unui ziar, agent de publicitate, ca să ajungă în cele din urmă funcţionar în contenciosul unei societăţi
industriale.
Cât despre Frédéric, după ce îşi mâncase două treimi din avere, trăia ca un mic burghez.
Apoi, se informară reciproc despre prietenii lor.
Martinon era acum senator.
Hussonnet avea un post mare, având în subordine toate teatrele şi toată presa.
Cisy, cufundat în bigotism şi tată a opt copii, locuia în castelul strămoşilor lui.
Pellerin, după ce devenise adept al lui Fourier, după ce, apoi, se apucase de homeopatie, de spiritism,
de artă gotică şi de pictură umanitară, se făcuse fotograf. Pe toate zidurile Parisului puteai să-l vezi în frac
negru, cu un trup miniscul şi un cap enorm.
– Şi prietenul tău intim, Sénécal? întrebă Frédéric.
– Dispărut! Nu ştiu! Şi pasiunea ta cea mare, doamna Arnoux?
– Trebuie să fie la Roma cu fiul ei, locotenent de vânători.
– Şi bărbatul ei?
– A murit anul trecut.
– Ia te uită! zise avocatul.
Apoi, bătându-se pe frunte:
– Mai deunăzi, într-o prăvălie, am întâlnit-o pe Mareşală, ducând de mână un băieţel pe care l-a
adoptat. E văduva unui oarecare domn Oudry şi e foarte grasă acum, enormă. Ce decădere! Ea care avea
odinioară talia atât de subţire!
Deslauriers nu-i ascunse că profitase de disperarea ei ca să se asigure de aceasta el însuşi.
– Îmi dăduseşi voie, dealtfel.
Această mărturisire era o compensaţie pentru tăcerea pe care o păstrase în ceea ce priveşte încercarea
lui pe lângă doamna Arnoux. Frédéric l-ar fi iertat de vreme ce nu reuşise.