Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

vreme ce alerga cu condeiul pe hârtie, răspundea la glume. În seara aceea trebuia să cineze la avocatul lui şi a
doua zi pleca în Belgia.
Ceilalţi vorbeau despre evenimentele zilei: portretul lui Chérubini, hemiciclul Artelor-Frumoase,
Expoziţia apropiată. Pellerin tuna şi fulgera împotriva Institutului. Bârfelile, discuţiile se încrucişau.
Apartamentul, cu tavanul scund, era atât de plin încât nu te mai puteai mişca; iar lumina lumânărilor roz
trecea prin fumul ţigărilor precum razele de soare prin ceaţă.
Uşa de lângă divan se deschise şi o femeie înaltă, subţire, intră, cu mişcări bruşte care făceau să sune
toate brelocurile ceasului ei pe rochia de tafta neagră.
Era femeia pe care o văzuse vara trecută la Palais-Royal. Unii, spunându-i pe nume, îi strânseră mâna.
Hussonnet smulsese în sfârşit cincizeci de franci; pendula bătu ora şapte; toţi plecară.
Arnoux îi spuse lui Pellerin să rămână şi o conduse pe domnişoara Vatnaz în cabinet.
Frédéric nu le desluşea cuvintele; şopteau. Totuşi vocea femeiască se auzi mai tare.
– Aştept mereu, de şase luni de când s-a încheiat afacerea.
Urmă o tăcere lungă. Domnişoara Vatnaz se ivi iar. Arnoux îi făgăduise din nou ceva.
– Oh! Oh! Vom vedea mai târziu!
– Adio, omule fericit! spuse ea plecând.
Arnoux se întoarse repede în cabinet, îşi întinse o pomadă pe mustăţi, îşi ridică bretelele ca să-şi
întindă cureaua de sub ghete; şi, spălându-se pe mâini, spuse:
– Mi-ar trebui două picturi deasupra uşilor, a două sute cincizeci bucata, gen Boucher, ne-am înţeles?
– Fie, zise artistul înroşindu-se.
– Aşa! Şi nu uita de nevastă-mea!
Frédéric îl întovărăşi pe Pellerin până în susul cartierului Poissonière şi-i ceru îngăduinţa de a se duce
uneori să-l vadă, favoare care-i fu acordată cu graţie.
Pellerin citea toate operele de estetică spre a descoperi adevărata teorie a frumosului, convins că atunci
când o va găsi va face capodopere. Se înconjura cu toate auxiliarele imaginabile, desene, ghipsuri, gravuri; şi
căuta, se măcina, acuza timpul, propriii lui nervi, atelierul lui, ieşea în stradă ca să găsească inspiraţia, tresărea
crezând că a găsit-o, apoi îşi părăsea opera şi visa la alta care trebuia să fie mai frumoasă. Şi aşa, chinuit de
râvna gloriei şi pierzându-şi zilele în discuţii, crezând într-o mie de nerozii, în sisteme, în critici, în importanţa
unui regulament sau a unei reforme în materie de artă, nu produsese încă până la cincizeci de ani decât schiţe.
Orgoliul acela de nezdruncinat îl împiedica să se descurajeze, dar era veşnic enervat şi cuprins de acea
exaltare în acelaşi timp artificială şi naturală care îi caracterizează pe adevăraţii actori.
Când intrai la el remarcai două tablouri mari în care primele tonuri aşezate ici şi colo puneau pe pânza
albă pete de cafeniu, de roşu şi de albastru. O reţea de linii trase cu creta se întindea deasupra lor, ca ochiurile
de douăzeci de ori cârpite ale unui fileu. Era cu neputinţă să înţelegi ceva din ele. Pellerin explică subiectul
acestor două compoziţii indicând cu degetul mare părţile lipsă. Una trebuia să reprezinte Nebunia lui
Nabucodonosor şi cealaltă Incendierea Romei de către Neron. Frédéric le admiră.
Admiră nuduri de femei despletite, peisaje pline de trunchiuri de copaci răsucite de furtună şi mai ales
capricii în peniţă, reminiscenţe din Callot, Rembrandt sau Goya, ale căror modele nu le cunoştea. Pellerin nu
mai preţuia aceste lucrări din tinereţe; acum era pentru stilul grandios. Vorbi dogmatic, elocvent, despre
Fidias şi Winekelmann 14 . Lucrurile din jurul lui îi întăreau puterea cuvintelor: se vedea un cap de mort pe un
scaun de rugăciune, iatagane, o sutană de călugăr; Frédéric o îmbrăcă.
Când venea devreme, îl surprindea în patul lui de campanie, acoperit cu o bucată de tapiţerie, pentru
că Pellerin se culca târziu din pricină că se ducea stăruitor la teatru. Era slujit de o bătrână în zdrenţe, mânca
într-un birt prost şi trăia fără ibovnică. Cunoştinţele lui adunate la întâmplare îl făceau să spună paradoxuri
hazlii. Ura împotriva banalităţii şi a burghezului se revărsa în sarcasme de un lirism admirabil şi avea pentru
maeştri o veneraţie care îl înălţa aproape până la ei.
Dar de ce nu vorbea niciodată de doamna Arnoux? Cât despre bărbatul ei, uneori îl numea băiat bun,
alteori un şarlatan. Frédéric îi aştepta mărturisirile.
Într-o zi frunzărind cartoanele găsi în portretul unei ţigănci ceva din domnişoara Vatnaz şi, cum
persoana asta îl interesa, voi să ştie mai multe despre ea.
Pellerin credea că fusese la început învăţătoare în provincie; acum dădea lecţii şi încerca să scrie în
unele fiţuici.
Frédéric credea că putea fi iubita lui Arnoux, după cum se purta cu el.
– Aş! Da de unde! Are altele!
Atunci tânărul, întorcând capul din pricina mârşăviei gândului lui, adăugă îndrăzneţ:
– Şi nevastă-sa îi răspunde la fel, fără îndoială!