Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

nepotrivit să i-o aducă la cunoştinţă.
Era o armă! Doamna Dambreuse nu se îndoia de asta. Dar notarul ar sfătui-o poate să se abţină;
prefera pe cineva mai puţin cunoscut; şi îşi aduse aminte de găliganul acela, cu mutră neruşinată, care îşi
oferise serviciile.
Frédéric făcu comisionul cu naivitate.
Avocatul era încântat să fie pus în legătură cu o doamnă atât de mare.
Veni în grabă.
Ea îl preveni că succesiunea aparţinea nepoatei ei, un motiv în plus de a lichida aceste creanţe pe care
le va plăti, deoarece ţinea să copleşească pe soţii Martinon cu cele mai bune procedee.
Deslauriers înţelese că în toate astea plutea un mister; privea visător poliţele. Numele doamnei
Arnoux, scris de mâna ei, i-o readuse înaintea ochilor pe ea şi insulta pe care o primise. Acum, când i se
oferea răzbunarea, de ce să n-o folosească?
O sfătui pe doamna Dambreuse să vândă la licitaţie creanţele protestate care depindeau de succesiune.
Un om de paie le-ar răscumpăra pe sub mână şi ar pune în aplicare urmăririle. El se însărcină să găsească acel
om.
Către sfârşitul lui noiembrie, Frcdéric trecând pe strada doamnei Arnoux, ridică ochii spre ferestre şi
zări pe uşă un afiş, pe care scria cu litere mari:
„Vânzare de mobile luxoase, constând din ustensile de bucătărie, lenjerie de corp şi de masă, cămăşi,
dantele, jupoane, pantaloni, şaluri de caşmir franceze şi indiene, un pian Érard, două scrinuri de stejar în stilul
Renaşterii, oglinzi de Veneţia, vase de China şi de Japonia."
– E mobila lor! îşi spuse Frédéric; şi portarul îi confirmă bănuielile.
Cât despre persoana care punea în vânzare, el nu ştia nimic. Dar comisarul evaluator, maestrul
Berthelmot, ar putea da lămuriri.
Reprezentantul ministerului nu vru la început să spună cine urmărea vânzarea. Frédéric insistă. Era un
oarecare Sénécal, agent de afaceri; şi domnul Berthelmot fu atât de amabil încât îi împrumută chiar jurnalul
său cu Mica Publicitate.
Frédéric, sosind la Rosanette, îl aruncă pe masă, desfăcut:
– Citeşte!
– Ei, ce? spuse ea, cu o figură atât de indiferentă încât îl revoltă.
– Ah! fă-te că nu ştii!
– Nu înţeleg.
– Tu ai cerut punerea în vânzare a lucrurilor doamnei Arnoux?
Ea citi anunţul.
– Unde e numele ei?
– Ei, e mobilierul ei! O ştii mai bine decât mine!
– Ce-mi pasă mie? zise Rosanette ridicând din umeri.
– Ce-ţi pasă? Te răzbuni, asta este! E urmarea persecuţiilor tale. N-ai jignit-o tu venind atunci la ea?
Tu, o prostituată. Femeia cea mai sfântă, cea mai încântătoare şi cea mai bună! De ce atâta îndârjire ca s-o
ruinezi?
– Te înşeli, te asigur!
– Lasă că ştiu cu! L-ai pus pe Sénécal să-şi dea numele.
– Ce prostie!
Atunci se înfurie:
– Minţi! Minţi, mizerabilo! Eşti geloasă pe ea! Ai obţinut o condamnare a soţului. Sénécal s-a mai
amestecat în afacerile tale! El îl urăşte pe Arnoux, urile voastre se înţeleg între ele. Am văzut ce fericit era
când ai câştigat procesul cu caolinul. Îl tăgăduiesti şi pe acela?
– Îţi dau cuvântul meu...
– O, ştiu c u cât valorează cuvântul tău.
Şi Frédéric îi aminti pe toţi amanţii ei pe nume, cu detalii precise. Rosanette, palidă, se dădea îndărăt.
– Te miră! Mă credeai orb pentru că închideam ochii. M-am săturat acum! Nu moare nimeni când e
înşelat de o femeie de teapa ta. Când ajunge să fie prea monstruoasă, te depărtezi; a le pedepsi ar însemna să
te degradezi!
Ea îşi frângea braţele.
– Doamne, ce l-a schimbat aşa?
– Nu alţii m-au schimbat, ci tu însăţi!
– Şi toate astea pentru doamna Arnoux, spuse Rosanette plângând.