Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Roque, unde începuse nu numai să facă elogiul prietenului lor, dar să-l şi imite în atitudini şi în limbaj, atât
cât era cu putinţă; ceea ce îi aduse încrederea Louisei, în timp ce o câştiga pe cea a tatălui ei ponegrindu-l pe
Ledru-Rollin 153 .
Frédéric nu se întorcea la Nogent pentru că frecventa lumea bună; şi, încetul cu încetul, Deslauriers îi
informă că Frédéric iubea pe cineva, că avea un copil, că întreţinea o femeie uşoară.
Deznădejdea Louisoi fu imensă, indignarea doamnei Moreau tot atât de mare. Îşi vedea fiul dus de un
vârtej în fundul unui abis nedesluşit, era jignită în religia convenienţelor pe care o profesa, simţea o dezonoare
personală în aceste fapte, când, brusc, fizionomia ei se schimbă. La întrebările despre Frédéric, ea răspundea
cu un aer ironic:
– E bine, foarte bine!
Aflase de căsătoria lui cu doamna Dambreuse. Se fixase data; şi Frédéric se gândea chiar cum s-o facă
pe Rosanette să înghită acest lucru.
Spre mijlocul toamnei, ea câştigă procesul cu acţiunile caolinului. Frédéric află toată afacerea
întâlnindu-l în uşă pe Sénécal, care venea de la proces.
Domnul Arnoux fusese recunoscut drept complice la toate fraudele; şi fostul pedagog părea atât de
bucuros de asta, încât Frédéric îl opri să intre, asigurându-l că îi va spune el totul Rosanettei. Intră la ea
mânios.
– Ei, acum poţi fi mulţumită!
Dar ea, fără să ia seama la vorbele lui, îi spuse:
– Priveşte!
Şi îi arătă copilul în leagăn, lângă foc. Îl găsise dimineaţa la doică atât de bolnav, încât îl adusese la
Paris.
Copilul era extraordinar de slăbit şi avea buzele acoperite cu puncte albe, care îi făceau în gură ca nişte
chiaguri de lapte.
– Ce-a spus doctorul?
– A, doctorul! Pretinde că drumul i-a mărit... nu mai ştiu, un nume în „ită"... În sfârşit, că are gura şi
gâtul inflamate. Ai auzit de asta?
Frédéric nu şovăi, şi răspunse: „Desigur!" adăugând că nu e grav.
Dar mai spre seară, se sperie de înfăţişarea slăbită a copilului şi de înmulţirea petelor albicioase, ca un
mucegai, ca şi cum viaţa, părăsind de pe acum acest sărman trupşor, n-ar fi lăsat decât o materie pe care
creştea vegetaţia.
Mâinile îi erau reci; acum nu mai putea înghiţi; şi doica, altă doică pe care portarul o adusese la
întâmplare de la biroul de plasare, repeta:
– Mi se pare că îi e foarte, foarte rău!
Rosanette stătu lângă el toată noaptea. Dimineaţa îl chemă pe Frédéric:
– Vino să vezi. Nu mai mişcă.
Într-adevăr, murise. Ea îl luă, îl zgudui, îl strângea în braţe chemându-l cu cuvintele cele mai
drăgăstoase, îl acoperea de sărutări şi de plânsete, se învârtea disperată, îşi smulgea părul, striga; şi se aşeza
pe marginea divanului, unde stătea cu gura deschisă. Şiroaie de lacrimi îi curgeau din ochi. Apoi amorţi parcă
şi totul se linişti în. apartament. Mobilele erau răsturnate. Ici, colo zăceau prosoape. Bătu ora şase. Candela se
stinse.
Lui Frédéric i se părea că visează toate astea. I se strângea inima de spaimă. Avea impresia că această
moarte nu e decât un început şi că după ea avea să vină o nenorocire mult mai mare.
Deodată, Rosanette spuse cu o voce blândă:
– O să-l păstrăm, nu-i aşa?
Voia să-l îmbălsămeze, dar erau multe motive împotriva acestui lucu. Cel mai important era că nu se
practica îmbălsămarea pe copii atât de mici. Era mai bine să-i facă portretul. Ea acceptă. Frédéric scrise un
bilet lui Pellerin şi Delphine se duse să i-l ducă.
Pellerin sosi repede, vrând să şteargă prin zelul lui amintirea purtării de odinioară. Spuse:
– Sărmanul îngeraş! Ah, doamne, ce nenorocire!
Dar, mai apoi, trezindu-se artistul din el, declară că nu se putea face nimic cu ochii aceştia încercănaţi,
cu figura asta lividă, că era o adevărată natură moartă, că ar fi nevoie de mult talent: şi murmură:
– O, nu-i uşor, nu-i uşor!
– Numai să semene, obiectă Rosanette.
– Ei, puţin îmi pasă de asemănare! Jos Realismul! Eu pictez spiritul! Lăsaţi-mă! O să încerc să-mi
închipui cum era.