Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Aceste prăpăstii de răutate îl înspăimântară pe Dussardier: şi când află cu precizie ziua vânzării, ieşi în
oraş. A doua zi dimineaţa intră la Frédéric cu o atitudine încurcată.
– Am venit să mă scuz.
– Pentru ce?
– Trebuie să mă iei drept un ingrat, eu care sunt... Se bâlbâia. – O, n-am s-o mai văd, n-am să fiu
complicele ei!
Celălalt îl privea surprins.
– Nu se scot în vânzare peste trei zile mobilele metresei dumitale?
– Cine ţi-a spus?
– Ea însăşi, domnişoara Vatnaz. Dar mi-e frică să nu te jignesc...
– Cu neputinţă, dragul meu!
– A, e adevărat, dumneata eşti aşa de bun!
Şi îi întinse, cu un gest discret, un mic portofel de marochin. Erau patru mii de franci, toate economiile
lui.
– Cum? Ah, nu!... Nu!...
– Ştiam că te voi jigni, răspunse Dussardier, cu lacrimi în ochi.
Frédéric îi strânse mâna, şi bietul băiat reluă cu o voce rugătoare:
– Primeşte-i! Fă-mi plăcerea asta! Sunt atât de disperat! Oare nu s-au sfârşit toate? Crezusem în
revoluţie, în fericirea adusă de ea. Ţi-aduci aminte ce frumos era! Cum respiram de bine! Am căzut însă mai
jos ca niciodată.
Şi, cu ochii în pământ:
– Acum, duşmanii omoară Republica noastră, aşa cum au omorât-o şi pe cealaltă, pe cea romană! Şi
biata Veneţie, sărmana Polonie, sărmana Ungarie! Ce grozăvie! Mai întâi au doborât arborii libertăţii, apoi au
restrâns dreptul la vot, au închis cluburile, au restabilit cenzura şi au dat învăţământul pe mâna preoţilor,
aşteptând Inchiziţia. De ce nu? Unii conservatori nu ne mai doresc decât să vină cazacii! Jurnalele sunt
condamnate când vorbesc împotriva pedepsei cu moartea. Parisul e plin de baionete, şaisprezece departamente
sunt în stare de asediu; şi amnistia a fost respinsă din nou!
Îşi luă capul în mâini; apoi, deschizând braţele ca într-un moment de cumplită deznădejde, adăugă:
– Dacă am încerca, totuşi. Dacă am fi de bună-credinţă, ne-am putea înţelege! Dar nu! Nici noi nu
suntem mai breji decât burghezii, asta-i! La Elbeuf, mai deunăzi, au refuzat să ajute la stingerea unui
incendiu. Nişte ticăloşi spun că Barbès 152 e aristocrat! Vor să-l pună preşedinte pe Nadaud, un zidar, ca să-şi
bată toţi joc de popor, spune, ce zici? Şi nu există nici un mijloc, nici un remediu! Toată lumea e împotriva
noastră! Eu n-am făcut niciodată ceva rău; şi totuşi simt ca o greutate apăsându-mă pe stomac. O să
înnebunesc dacă merge tot aşa. Îmi vine să mă omor. Îţi spun că n-am nevoie de banii ăştia! O să mi-i restitui
doar! Ţi-i împrumut.
Frédéric constrâns de nevoie, luă până la urmă cei patru mii de franci. Astfel, în ceea ce o privea pe
Vatnaz, nu mai aveau nici o grijă.
Dar Rosanette pierdu procesul intentat lui Arnoux şi, din încăpăţânare, voia să facă apel.
Deslauriers îşi dădea toată osteneala s-o facă să înţeleagă că promisiunea lui Arnoux nu constituia nici
o donaţie, nici o cesiune legală; ea nici nu asculta, găsind că legea e nedreaptă; bărbaţii se susţineau între ei,
fiindcă ea era o femeie! Până la urmă însă îi urmă sfatul.
Deslauriers se jena atât de puţin în casă, încât îl aduse şi pe Sénécal la masă, de mai multe ori. Această
lipsă de maniere îi displăcea lui Frédéric, care îi dădea bani, îi făcea chiar haine la croitorul lui; iar avocatul îi
dădea redingotele sale vechi socialistului, ale cărui mijloace de trai erau necunoscute.
Ar fi vrut totuşi să facă ceva pentru Rosanette. Într-o zi, aceasta îi arătă douăsprezece acţiuni ale
Societăţii de Caolin (întreprinderea care obţinuse condamnarea lui Arnoux la treizeci de mii de franci daune).
Deslauriers îi spuse:
– Deci e necinstit! Minunat!
Rosanette avea dreptul să-l cheme în judecată pentru restituirea creanţelor. Va dovedi mai întâi că el
era solidar la plata întregului pasiv al Societăţii, deoarece declarase ca datorii colective nişte datorii personale
şi, în sfârşit, că deturnase mai multe acţiuni ale Societăţii.
– Toate astea îl fac vinovat de faliment fraudulos, conform articolelor 586 şi 587 din Codul comercial;
îl vom băga la apă, fii sigură, fetiţo!
Rosanette îi sări de gât. El o recomandă a doua zi şi fostului său patron, neputând să se ocupe el însuşi
de proces, căci trebuia să se ducă la Nogent; Sénécal îi va scrie dacă se va ivi ceva urgent.
Negocierile lui pentru cumpărarea unui birou de avocat erau un pretext. Îşi petrecea timpul la domnul