Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

mătănii de toate felurile, agheasmatare în formă de scoică şi portretele gloriilor ecleziastice, printre care
străluceau Monseniorul Affre 150 şi sfântul Părinte 151 , amândoi zâmbind.
Arnoux, în faţa tejghelei, moţăia cu capul în jos. Îmbătrânise extraordinar, avea chiar în jurul
tâmplelor o cunună de coşuri roz, pe care cădea reflexul crucilor de aur luminate de soare.
Frédéric, în faţa acestei decadenţe, fu cuprins de tristeţe. Din devotament pentru Mareşală, se resemnă
totuşi şi înainta; în fundul prăvăliei, apăru doamna Arnoux. Atunci se întoarse.
– Nu l-am găsit, spuse când intră în casă.
Şi în zadar declară că o să-i scrie imediat notarului său din Le Havre ca să-i trimită banii, Rosanette se
înfurie. Nu mai văzuse un bărbat atât de slab, de molâu; în timp ce ea îndura mii de lipsuri, ceilalţi se lăfăiau.
Frédéric se gândea la biata doamnă Arnoux, îşi închipuia mediocritatea dezolantă a interiorului ei. Se
aşezase la birou; şi, cum vocea ascuţită a Rosanettei continua să se facă auzită, izbucni:
– Ah! pentru Dumnezeu, tacil
– Ce, vrei să-i aperi cumva?
– Ei bine, da! exclamă el, căci nu înţeleg de unde atâta îndârjire!
– Dar tu, de ce nu vrei să plătească? De frică să n-o mâhneşti pe fosta ta... mărturiseşte!
Îi venea să-i arunce pendula în cap, nu găsea cuvinte potrivite. Tăcu. Rosanette, mergând prin cameră,
adăugă:
– Am să-i trântesc un proces lui Arnoux al tău. O! n-am nevoie de tine! Şi, strângând din buze: Am să
consult un avocat!
A treia zi, Delphine intră brusc:
– Doamnă, doamnă, a venit un om cu o oală de clei, mi-e frică!
Rosanette trecu în bucătărie şi văzu un potlogar cu faţa ciupită de vărsat, cu un braţ paralizat, beat pe
trei sferturi şi bombănind.
Era omul domnului Gautherot. Opoziţia la sechestru fiind respinsa, urma în chip firesc vânzarea.
Fiindcă se ostenise să urce scara, omul ceru mai întâi un păhărel; apoi se rugă pentru o altă favoare, şi
anume ceru bilete de spectacol, crezând că doamna era actriţă. Timp de cinci minute clipi din ochi fără să ştie
de ce; în sfârşit, declară că pentru doi franci are să rupă colţurile afişului pe care-l lipise pe uşa de jos.
Rosanette era afişată cu numele ei, măsură neobişnuită care dovedea toată ura domnişoarei Vatnaz.
Aceasta fusese odinioară o fiinţă sensibilă, şi chiar, odată, când avusese o supărare în dragoste, îi
scrisese lui Béranger ca să-i ceară sfat. Dar se acrise în furtunile vieţii. Rând pe rând dăduse lecţii de pian,
servise masa într-o pensiune, colaborase la jurnale de modă, subînchiriase apartamente, vânduse dantele în
lumea femeilor uşoare, unde relaţiile ei îi permiseseră să facă servicii multora, lui Arnoux între alţii. Mai
înainte lucrase şi într-o casă de comerţ.
Plătea muncitoarele; şi existau pentru fiecare dintre ele două carnete, dintre care unul rămânea
totdeauna în mâna ei. Dussardier, care îl ţinea din gentileţe pe cel al unei numite Hortense Baslin, se prezentă
într-o zi la casă în clipa când domnişoara Vatnaz aducea contul acestei fete, 1682 de franci, pe care casierul îi
plăti. Însă, chiar în ajun, Dussardier nu înscrisese decât 1082 pe carnetul muncitoarei. Sub un pretext, ceru
carnetul; apoi, vrând să îngroape acest furt, îi spuse că l-a pierdut. Hortense Baslin transmise naiv minciuna
domnişoarei Vatnaz; ea, ca să fie liniştită, îi vorbi comisului cu un aer indiferent despre asta. El se mulţumi să
răspundă: „L-am ars"; şi asta a fost totul. Ea plecă de la casa de comerţ puţin timp după aceea, fără să creadă
că fusese ars carnetul şi închipuindu-şi că Dussardier îl păstra.
Când auzi că e rănit, alergase la el cu intenţia să-l ia. Apoi, nedescoperind nimic, cu toate percheziţiile
cele mai amănunţite, fusese cuprinsă de respect, şi curând de dragoste pentru acest băiat, atât de cinstit, de
bun, de eroic şi de puternic. Un asemenea noroc la vârsta ei întrecea orice speranţă. Se aruncă asupra lui cu o
foame de căpcăună; şi părăsi pentru el literatura, socialismul, „doctrinele consolatoare şi utopiile generoase",
cursul pe care-l preda despre Eliberarea femeii, totul, chiar şi pe Delmar; în cele din urmă, îi oferi lui
Dussardier să se cunune cu ea.
Cu toate că era metresa lui, comisul nu era deloc îndrăgostit de ea. Dealtfel, nu uitase nici de furtul ei.
Apoi era prea bogată. O refuză. Atunci ea îi povesti plângând visurile pe care şi le făcuse: să aibă amândoi
împreună un magazin de confecţii. Ea avea primele fonduri necesare, care aveau să crească cu patru mii de
franci săptămâna următoare; şi îi povesti că a pus sechestru pe bunurile Mareşalei.
Dussardier fu mâhnit pentru prietenul său. Îşi aminti de portţigaretul oferit la corpul de gardă, de serile
de pe cheiul Napoleon, de atâtea convorbiri plăcute, de atâtea cărţi împrumutate, de miile de gentileţi ale lui
Frédéric. O rugă pe domnişoara Vatnaz să-şi retragă acţiunea.
Ea îl luă peste picior pentru bunătatea lui, manifestând o ură de neînţeles faţă de Rosanette; nu dorea
averea decât pentru a o umili mai târziu cu caleaşca ei.