Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

înainte celeilalte, le trimitea două buchete la fel, le scria în acelaşi timp, apoi făcea comparaţii între ele; mai
era şi a treia veşnic prezentă în gândul lui. Imposibilitatea de a o avea pe ea îi justifica perfidiile, care îi aţâţau
plăcerea, prin alternare; şi cu cât o înşela pe una din ele, cu atât ea îl iubea mai tare, ca şi cum dragostea lor se
încălzea reciproc şi, într-un fel de emulaţie, fiecare voia să-l facă s-o uite pe cealaltă.
– Admiră încrederea mea! îi spuse într-o zi doamna Dambreuse, despăturind o hârtie în care cineva o
prevenea că domnul Moreau trăia conjugal cu o oarecare Rose Bron: „Asta-i domnişoara de la curse, oare?"
– Ce absurditate! rosti el. Lasă-mă să văd.
Scrisoarea, scrisă cu litere romane, nu era semnată. Doamna Dambreuse, la început, tolerase această
metresă care acoperea adulterul lor. Dar, pasiunea ei crescând, îi ceruse să rupă legătura, lucru pe care
Frédéric îi spusese că l-a făcut de mult; şi când el sfârşi cu protestele, ea îi răspunse, clipind din ochii în care
strălucea o privire asemenea unui vârf de pumnal sub muselină.
– Ei, şi cealaltă?
– Care cealaltă?
– Soţia faianţarului.
El ridică din umeri, cu dispreţ. Ea nu stărui. Dar, după o lună, cum vorbeau despre cinste şi lealitate, şi
el se lăuda pe sine (întâmplător, din precauţie), ea îi spuse:
– E adevărat, eşti cinstit, nu te mai duci pe acolo.
Frédéric, care se gândea la Mareşala, murmură:
– Unde?
– La doamna Arnoux.
El o rugă să-i mărturisească de unde avea această informaţie. De la ajutoarea ei de croitoreasă, doamna
Regimbart.
Deci, ea îi cunoştea viaţa, şi el nu ştia nimic despre viaţa ei!
Totuşi, descoperise în cabinetul ei de toaletă miniatura unui domn cu mustăţi lungi. Era oare acelaşi
despre care i se povestise mai de mult o vagă poveste de sinucidere? Dar n-avea nici un mijloc să afle mai
mult! Şi, dealtfel, la ce bun? Inimile femeilor sunt ca acele mici scrinuri cu sertare secrete, încastrate unele în
altele; te străduieşti, îţi rupi unghiile, şi găseşti în fund o floare uscată, fire de praf – sau nimic! Şi apoi, poate
că se temea să nu afle prea multe.
Ea îl făcea să refuze invitaţiile unde nu se putea duce cu dânsul, îl ţinea lângă ea, se temea să nu-l
piardă; şi în ciuda acestei legături din ce în ce mai strânse, deodată se deschideau prăpăstii între ei, pentru
lucruri neînsemnate, aprecierea unei persoane, a unei opere de artă.
Ea avea un fel de a cânta la pian corect şi dur. Spiritualismul său (doamna Dambreuse credea în
transmigraţia sufletelor) nu o împiedica să-şi ţină admirabil socotelile. Era trufaşă cu oamenii de serviciu;
ochii ei rămâneau uscaţi în faţa zdrenţelor săracilor. Un egoism naiv izbucnea în locuţiunile ei obişnuite: „Cemi
pasă mie? Aş fi prea bună! Ce nevoie am eu!" şi mii de fapte mărunte, greu de analizat, odioase. Ar fi
ascultat la uşi; desigur, minţea şi la spovedanie. Din spirit de dominaţie, îi ceru lui Frédéric să o
întovărăşească duminica la biserică. El se supuse şi îi purtă cartea de rugăciuni.
Pierderea moştenirii o schimbase mult. Acea înfăţişare mâhnită pe care lumea o atribuia morţii
domnului Dambreuse o făcea interesantă; şi, ca altădată, primea mult. De la insuccesul electoral al lui
Frédéric, dorea pentru ei doi o legaţie în Germania, de aceea, primul lucru de făcut era să se supună ideilor
dominante.
Unii doreau Imperiul, alţii domnia casei de Orléans 148 alţii pe contele de Chambord 149 , dar toţi erau de
acord în privinţa urgenţei descentralizării, şi propuneau mai multe mijloace, ca de pildă: să împartă Parisul
într-o mulţime de străzi mari ca să formeze sate, să transfere la Versailles sediul guvernului, să ducă şcolile la
Bourges, să suprime bibliotecile, să încredinţeze totul generalilor de divizie; şi preamăreau pe ţărani, omul
ignorant având în chip natural mai mult bun-simţ decât ceilalţi! Urile se înmulţeau: ura împotriva învăţătorilor
şi a cârciumarilor, împotriva claselor de filosofie, a cursurilor de istorie, împotriva romanelor, a vestelor roşii,
a bărbilor lungi, împotriva oricărei independenţe, oricărei manifestări individuale; căci trebuia „proclamat
principiul autorităţii"; să-l pună în aplicare oricine, să vină de oriunde, numai să fie Forţa, Autoritatea!
Conservatorii vorbeau acum ca Sénécal. Frédéric nu mai înţelegea nimic; şi regăsea la fosta sa metresă
aceleaşi cuvinte, debitate de aceiaşi oameni!
Saloanele femeilor uşoare (de atunci datează importanţa lor) erau un teren neutru, unde se întâlneau
reacţionarii de categorii sociale diferite. Hussonnet, care se deda la ponegrirea gloriilor contemporane (bun
lucru pentru restaurarea Ordinei), inspiră Rosanettei pofta să aibă şi ea, ca altele, salonul ei; el avea să relateze
în gazete despre acele întâlniri; şi îi aduse întâi un om serios, pe Fumichon; apoi apărură Nonancourt, domnul
de Grémonville, domnul de Larsillois, fost prefect, şi Cisy, care acum era agronom, breton din ţara de jos şi