Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

– Nu! Nu!
Atunci îşi sărută copilul, din vârful buzelor.
– Cum îţi seamănă!
Şi, cu braţele ei slăbite, se atârnă de gâtul lui, cu o efuziune de sentimente cu totul neobişnuită.
Îşi aminti de doamna Dambreuse. Îşi reproşa ca un fapt monstruos trădarea acestei biete fiinţe, care
iubea şi suferea cu toată sinceritatea firii ei. Câteva zile stătu lângă ea, până seara.
Rosanette era fericită în casa asta discretă; obloanele dinspre faţadă erau mereu închise; camera ei,
tapetată cu cretonă de culoare deschisă, dădea spre o grădină mare; doamna Alessandri, al cărei singur defect
era că cita ca prieteni intimi pe medicii cei mai iluştri, o înconjura cu atenţii; tovarăşele ei erau aproape toate
domnişoare din provincie, care se plictiseau, neavând pe nimeni care să vină să le vadă; Rosanette observă că
o invidiau, şi i-o spuse lui Frédéric cu mândrie. Totuşi, trebuiau să vorbească încet; pereţii despărţitori erau
subţiri şi toată lumea era cu urechile la pândă, cu tot zgomotul neîncetat al pianelor.
Era, în sfârşit, gata să plece la Nogent, când primi o scrisoare de la Deslauriers.
Se prezentau doi candidaţi noi, unul conservator, celălalt de stânga; un al treilea, oricine ar fi fost, navea
nici o şansă. Era vina lui Frédéric, care lăsase să treacă momentul potrivit, ar fi trebuit să vină mai
devreme, să se agite. „N-ai fost văzut nici măcar la adunările agricole!" Avocatul îl critica de lipsa lui de
legătură cu ziarele. „Ah! Dacă ai fi urmat, odinioară, sfaturile mele! Dacă am fi avut o foaie tipărită a
noastră!" Stăruia în această problemă. Dealtfel, multe persoane care ar fi votat pentru el, din consideraţie
pentru domnul Dambreuse, aveau să-l părăsească acum. Deslauriers era dintre aceştia. Nemaiavând nimic de
aşteptat de la capitalist, îl abandona pe protejatul lui.
Frédéric duse scrisoarea doamnei Dambreuse.
– N-ai fost la Nogent? întrebă ea,
– De ce întrebi?
– L-am văzut pe Deslauriers acum trei zile.
Aflând de moartea soţului ei, avocatul venise să-i restituie notele în legătură cu huila şi să-i ofere
serviciile sale ca om de afaceri. Toate acestea îi părură ciudate lui Frédéric; şi ce făcea prietenul lui acolo?
Doamna Dambreuse vru să ştie ce făcuse de când se despărţiseră.
– Am fost bolnav, răspunse el.
– Ar fi trebuit să mă anunţi, cel puţin.
– O, nu merita osteneala; dealtfel, avusese o mulţime de încurcături, întâlniri, vizite.
Din clipa aceea, duse o existenţă dublă, dormind cu regularitate la Mareşală şi petrecând dupăamiezele
la doamna Dambreuse, în aşa fel încât nu-i rămânea decât o oră de libertate în mijlocul zilei.
Copilul era la ţară, la Andilly. Se duceau să-l vadă în fiecare săptămână.
Casa doicii se afla în partea de sus a satului, în fundul unei curţi întunecate, cu un puţ, cu paie pe jos,
cu găini ici şi colo, cu o şaretă pentru cărat zarzavaturi sub şopron. Rosanette îşi săruta întâi cu frenezie
odrasla; şi, cuprinsă de un fel de delir, mergea de colo colo, încerca să mulgă capra, mânca pâine neagră,
aspira mirosul gunoiului, din care voia să ia puţin într-o batistă.
Apoi făceau plimbări lungi; ea intra în pepiniere, rupea crengi de liliac care atârnau peste ziduri,
striga: „Hi, măgăruş!" măgarilor care trăgeau un cărucior, se oprea să admire printre garduri unele grădini
frumoase sau, altădată, doica lua copilul, îl puneau la umbră sub un nuc; şi cele două femei înşirau ore întregi
cele mai plicticoase nerozii.
Frédéric, lângă ele, contempla pătratele de vii de pe coastă, din care se ridica coroana unui copac din
loc în loc, cărările prăfuite ca nişte panglici cenuşii, casele alcătuind pete albe şi roşii în verdeaţă; uneeri
fumul unei locomotive se întindea orizontal la poalele dealurilor acoperite de frunziş, ca o pană de struţ
uriaşă, al cărei vârf uşor se destrăma.
Apoi ochii îi cădeau iarăşi asupra fiului său. Şi-l închipuia tânăr, avea să fie tovarăşul lui; sau va fi
poate un prost, un nenorocit în orice caz. Faptul că era copil nelegitim îl va apăsa totdeauna; mai bine ar fi
fost pentru el să nu se fi născut, şi Frédéric murmura: „Bietul copil!" cu inima încărcată de o tristeţe de
neînţeles.
Adesea pierdeau ultimul omnibuz. Atunci doamna Dambreuse îl certa pentru nepunctualitatea lui. El
inventa o întâmplare.
Trebuia să inventeze ceva şi pentru Rosanette. Ea nu înţelegea ce făcea el serile, şi când trimitea la el
acasă, nu era niciodată acolo! Într-o zi, când era totuşi în apartamentul lui, veniră amândouă aproape în
acelaşi timp. El o făcu să plece pe Mareşală şi o ascunse pe doamna Dambrense, spunând că trebuia să
sosească mama lui.
Curând începu să se distreze cu aceste minciuni; repeta uneia jurământul pe care-l făcuse cu puţin