Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Apoi izbucni în hohote de plâns.
– E poate în altă parte? zise Frédéric.
– Nu! Era acolo! în casa de bani. L-am văzut de curând. L-a ars! Sunt sigură!
Într-o zi, la începutul bolii, domnul Dambreuse coborâse să dea nişte semnături.
– Atunci a făcut-o!
Şi căzu pe un scaun, prăpădită. O mamă în doliu nu e mai deznădăjduită lângă leagănul gol decât
doamna Dambreuse în faţa caselor de fier căscate. În sfârşit, durerea ei – în ciuda josniciei motivului – părea
atât de adâncă, încât Frédéric încercă s-o consoleze spunându-i că, la urma urmei, nu era redusă la mizerie.
– Ba da, deoarece nu pot să-ţi ofer o mare avere!
Nu mai avea decât o rentă de treizeci de mii de livre, fără a socoti casa, care valora cam optsprezecedouăzeci
de mii, poate.
Cu toate că această avere reprezenta o mare bogăţie pentru Frédéric, era totuşi decepţionat. Adio visuri
de viaţă luxoasă! Onoarea îl silea să se însoare cu doamna Danibrcuse. Se gândi o clipă, apoi cu un aer tandru
zise:
– Voi avea totuşi persoana ta!
Ea i se aruncă în braţe; şi el o strânse la piept cu o înduioşare în care era şi puţină admiraţie faţă de el
însuşi. Doamna Darnbreuse, căreia nu-i mai curgeau lacrimile, îşi ridică faţa, strălucitoare de fericire şi,
luându-i mâna izbucni:
– Ah, nu m-am îndoit niciodată de tine! Mă bizuiam pe tine!
Această certitudine anticipată despre ceea ce el considera drept o faptă frumoasă nu-i plăcu lui
Frédéric.
Apoi, îl duse în camera ei şi făcură planuri. Frédéric trebuia acum să parvină. Îi dădu sfaturi
admirabile în privinţa candidaturii sale.
Primul punct era să ştie două-trei fraze de economie politică. Trebuia să-şi aleagă o specialitate,
crescătoria de cai, de exemplu, să scrie mai multe memorii despre o problemă de interes local, să aibă
totdeauna la dispoziţie birouri de poştă sau tutungerii, să facă oamenilor o mulţime de mici servicii. Domnul
Dambreuse putea fi luat de model în această privinţă. Astfel, odată, la ţară, a oprit trăsura plină cu prieteni în
faţa magherniţei unui cârpaci, a cumpărat pentru musafirii săi douăsprezece perechi de pantofi şi pentru el
nişte cizme îngrozitoare – pe care avusese chiar eroismul să le poarte timp de două săptămâni. Această
anecdotă îi înveseli. Îi mai povesti şi altele, cu un nou avânt de graţie, de tinereţe şi de spirit.
Doamna Dambreuse aprobă ideea unei călătorii imediate la Nogent. Despărţirea lor fu drăgăstoasă;
apoi, în prag murmură încă o dată:
– Mă iubeşti, nu-i aşa?
– Pentru totdeauna, răspunse el.
Un comisionar îl aştepta acasă cu un bilet scris cu creionul anunţându-l că Rosanette năştea.
Fusese atât de ocupat în ultimele zile, încât nu se mai gândise la asta. Rosanette se internase într-o
maternitate, la Chaillot.
Frédéric luă o trăsură şi se duse acolo.
La colţul străzii Marbeuf, citi pe o tăblie, cu litere mari: „Casă de sănătate şi naşteri ţinută de doamna
Alessandri, moaşă diplomată, fostă elevă a Maternităţii, autoare a diferite lucrări etc." Apoi, în mijlocul
străzii, pe poartă, o mică poartă veche, firma repeta (fără cuvântul naşteri): „Casă de sănătate a doamnei
Alessandri", cu toate titlurile ei.
Frédéric sună.
O femeie de serviciu, cu înfăţişare de subretă, îl introduse în salonul în care era o masă de acaju,
fotolii de catifea roşu-închis si o pendulă sub un glob.
Aproape imediat, doamna apăru. Era o femeie brună, înaltă, de patruzeci de ani, cu talie subţire, cu
ochi frumoşi, cu maniere alese. Îi anunţă lui Frédéric fericita naştere a copilului şi îl conduse sus, în camera
ei.
Rosanette îi adresă un zâmbet inefabil; şi, copleşită parcă de valurile de dragoste care o înăbuşeau, îi
spuse încet:
– Un băiat, e acolo! arătând lângă patul ei un leagăn.
Frédcric desfăcu perdeluţele, şi zări, printre rufele aìbe, ceva de un roşu-gălbui, foarte încreţit, care
mirosea rău şi scâncea.
– Sărută-l!
Răspunse, ca să-şi ascundă dezgustul:
– Dar mi-o frică să nu-i fac vreun rău!