Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

doliu. Invitaţii, în urmă, umpleau mijlocul bulevardului.
Trecătorii se opreau ca să vadă cortegiul; femei cu copii în braţe se urcau pe scaune; şi oameni care
beau bere în cafenele apăreau la ferestre, cu un tac de biliard în mână.
Drumul era lung; şi – ca la mesele ceremonioase la care eşti mai întâi rezervat şi apoi expansiv –
curând toată lumea deveni volubilă. Nu se vorbea decât despre refuzul Camerei la propunerea de alocaţie a
Preşedintelui. Domnul Piscatory se arătase prea aspru, Montalembert „magnific, ca de obicei", şi domnii
Chambolle, Pidoux, Creton, în sfârşit, toată comisia ar fi trebuit să urmeze, poate, părerea domnilor Quentin-
Beauchard şi Dufour 145 .
Aceste convorbiri continuară şi pe strada, Roquette, mărginită de prăvălii, unde nu se vedeau decât
lanţuri de mărgele colorate şi rondele negre cu desene şi litere de aur, ceea ce le făcea să semene cu nişte
peşteri pline de stalactite şi ou magazine de faianţă. În faţa grilajului cimitirului însă, tontă lumea tăcu brute.
Mormintele se înălţau printre copaci, coloane sfărâmate, piramide, temple, dolmene, obeliscuri,
cavouri etrusce cu porţi de bronz. În unele se zăreau un fel de budoaruri funebre, cu fotolii rustice şi scaune
pliante. Pânze de păianjen atârnau ca nişte zdrenţe de lanţurile urnelor; şi praful acoperea buchetele de
panglici de mătase şi crucifixele. Pretutindeni, între balastre, pe morminte, coroane de imortele şi candelabre,
glastre, flori, discuri negre cu litere de aur, statuete de ghips: băieţei şi fetiţe sau îngeraşi ţinuţi în aer de o
sârmă; unii aveau chiar un mic acoperiş de zinc deasupra capului. Cabluri enorme din fire de sticlă negre, albe
şi albastre coborau de pe pietrele de mormânt până pe lespezi, cu unduiri largi, ca nişte şerpi boa. Soarele
bătea peste ele făcându-le să scânteieze între crucile de lemn negru; si dricul înainta pe aleile largi, pavate ca
străzile unui oraş. Din când în când, osiile trosneau. Femei în genunchi, târându-şi rochia pe iarbă, vorbeau
încet cu morţii. Rotocoale de fum se înălţau din frunzişul tiselor. Erau ofrande părăsite, deşeuri care erau arse.
Groapa domnului Dambreuse era în vecinătatea lui Manuel 146 şi a lui Benjamin Constant 147 . Terenul
coboară acolo într-o pantă abruptă. Sub picioare ai vârfuri de copaci verzi; mai departe, coşurile de pompe de
incendiu, apoi oraşul cel mare, întreg.
Frédéric putu să admire peisajul în timpul discursurilor.
Primul fu în numele Camerei deputaţilor, al doilea, în numele Consiliului general din Aube, al treilea,
în numele Societăţii carbonifere din Saône-et-Loire, al patrulea, în numele Societăţii de agricultură din
Yonne; şi mai fu altul, în numele unei Societăţi filantropice. În sfârşit, erau să plece când un necunoscut
începu să citească un al şaselea, în numele Societăţii anticarilor din Amiens.
Şi toţi profitară de ocazie pentru a tuna şi fulgera împotriva socialismului, a cărui victimă căzuse
domnul Dambreuse. Spectacolul anarhiei şi devotamentul său faţă de ordine îi scurtaseră zilele. Îi slăviră
inteligenţa, cinstea, generozitatea şi chiar tăcerea lui ca reprezentant al poporului, căci dacă nu era orator,
avea în schimb acele calităţi solide, de o mie de ori preferabile etc... cu toate cuvintele obligatorii: „Sfârşit
prematur, – regrete eterne; – cealaltă patrie, – adio, sau mai degrabă nu, la revedere!"
Pământul amestecat cu pietre căzu pe coşciug; şi nu avea să se mai vorbească niciodată despre el pe
lume.
Se mai vorbi puţin coborând de la cimitir; şi lumea nu se sfia în aprecieri: Hussonnet, care trebuia să
scrie o dare de seamă a înmormântării în ziare reluă chiar, în glumă, toate discursurile, căci la urma urmei,
acest Dambreuse fusese unul dintre sperţarii cei mai distinşi ai ultimei domnii. Apoi trăsurile de doliu
conduseră pe burghezi la afacerile lor; ceremonia nu fusese prea lungă; se felicitau pentru asta.
Frédéric, obosit, se duse acasă.
A doua zi, când se prezentă în casa Dambreuse, fu anunţat că doamna lucra jos, în birou. Mapele,
sertarele erau deschise unele peste altele, registrele de socoteli aruncate la dreapta şi la stânga; un sul de
líârţoage cu titlul: „Recuperări disperate" – era pe jos: Frédéric fu gata să cadă peste el şi îl ridică. Doamna
Dambreuse nu se vedea, îngropată în fotoliul cel mare.
– Ei bine? Unde eşti? Ce se întâmplă?
Ea se ridică dintr-o singură mişcare.
– Ce se întâmplă? Sunt ruinată, ruinată! Mă auzi?
Domnul Adolphe Langlois, notarul, o chemase la biroul lui şi îi comunicase un testament, scris de
soţul ei înainte de căsătorie. Lăsa totul Cécilei; şi celălalt testament era pierdut. Frédéric păli. Poate că nu
căutase bine?
– Dar priveşte! spuse doamna Dambreuse, arătându-i apartamentul.
Cele două case de bani erau căscate, sparte cu lovituri de topor. Răsturnase pupitrul, scotocise
dulapurile, scuturase ştergătoarele, când deodată dădu un ţipăt ascuţit, se repezi într-un colţ unde zărise o
cutiuţă cu broască de aramă; o deschise, nimic!
– Ah, mizerabilul! Eu care l-am îngrijit cu atâta devotament.