Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

fuziunea micilor întreprinderi miniere era un atentat împotriva principiului însuşi al asociaţiei.
Domnul Dambreuse îi încredinţă notele pentru a redacta un memoriu. Cât despre felul în care avea să-i
fe plătită munca, făcu făgăduieli cu atât mai bune cu cât erau mai puţin precise.
Deslauriers se întoarse acasă la Frédéric şi îi raportă ce se discutase la conferinţă. În plus, o văzuse şi
pe doamna Dambreuse pe scară, când ieşea.
– Te felicit, pe cuvântul meu!
Apoi vorbiră de alegere. Trebuia inventat ceva.
A treia zi, Deslauriers reapăru cu o foaie scrisă, destinată ziarelor, si care era o scrisoare familiară, prin
care domnul Dambreuse aproba candidatura prietenului lor. Susţinută de un conservator şi protejată de un
revoluţionar, trebuia să izbutească. Oare cum de semnase capitalistul o asemenea elucubraţie? Avocatul, fără
cea mai mică jenă, din proprie iniţiativă, se dusese s-o arate doamnei Dambreuse care, găsind-o foarte bună,
luase tot restul asupra ei.
Acest demers îl miră pe Frédéric. Şi totuşi îl acceptă; apoi, cum Deslauriers lua contact cu domnul
Roque, îi povesti situaţia lui faţă de Louise.
– Spune-le tot ce vrei, că afacerile mele sunt tulburi; că le voi descurca. E destul de tânără ca să poată
aştepta!
Deslauriers plecă; şi Frédéric se socoti un om foarte priceput. Dealtfel simţea o linişte, o satisfacţie
profundă. Bucuria de a poseda o femeie bogată nu era ştirbită de nici un contrast; sentimentul se armoniza cu
mediul. Viaţa lui era acum un lanţ de plăceri.
Cea mai delicioasă, poate, era aceea de a o contempla pe doamna Dambreuse în lume, la ea în salon.
Cuviinţa manierelor ei îl făcea să viseze la alte atitudini; în timp ce ea vorbea pe un ton rece, el îşi amintea
murmurul cuvintelor ei de dragoste; respectul pentru virtutea ei îl delecta ca un omagiu ce se răsfrângea
asupra lui; şi câteodată îi venea să strige: „O cunosc mai bine decât voi! E a mea!"
Legătura lor deveni repede cunoscută, acceptată. Doamna Dambreuse îl duse cu ea pe Frédéric în lume
toată iarna.
Sosea aproape întotdeauna înaintea ei; şi o vedea intrând, cu braţele goale, cu evantaiul în mână, cu
perle în păr. Se oprea în prag (pervazul uşii o înconjura ca o ramă) şi avea o mică mişcare de nehotărâre,
clipind din ochi, ca să descopere dacă el era acolo. La plecare îl lua cu ea în trăsură; ploaia bătea în ochiul
ferestruicii; trecătorii, ca nişte umbre, se agitau prin noroi; şi ei, strânşi unul lângă altul, vedeau toate acestea
confuz, cu o indiferenţă calmă. Sub diferite pretexte, Frédéric mai rămânea vreo oră la ea în cameră.
Doamna Dambreuse cedase mai ales din plictiseală. Dar această ultimă încercare nu trebuia să fie
pierdută. Ea voia o mare dragoste, şi-l copleşi cu atenţii şi mângâieri.
Îi trimitea flori; îi lucră o tapiţerie pentru un scaun; îi dădu o tabacheră, o trusă de scris, mii de
lucruşoare de uz cotidian, pentru ca el să nu facă nici o mişcare independentă de amintirea ei.
Aceste atenţii îl încântară la început, şi curând ajunseră să-i pară fireşti.
Ea se urca într-o birjă, îi dădea drumul la intrarea unui pasaj, ieşea pe la capătul celălalt; apoi,
strecurându-se de-a lungul pereţilor, cu faţa acoperită de un voal dublu, ajungea în strada unde Frédéric, care
făcuse de santinelă, o lua de braţ, repede, ca să o conducă la el acasă. Cei doi servitori erau la plimbare,
portarul la cumpărături; ea privea în toate părţile; nici o primejdie! şi ofta ca un exilat care îşi revede patria.
Norocul îi făcu mai îndrăzneţi. Întâlnirile lor erau tot mai dese. Într-o seară chiar, ea apăru deodată în mare
toaletă de bal. Aceste surprize ar fi putut fi primejdioase; o dojeni pentru imprudenţă; dealtfel nu-i plăcu,
deoarece corsajul decoltat îi dezvelea prea mult sânii slabi.
Atunci recunoscu ceea ce îşi ascunsese sieşi, deziluzia simţurilor sale. Totuşi continua să simuleze
aceeaşi înflăcărare; dar ca s-o resimtă, trebuia să evoce imaginea Rosanettei sau a doamnei Arnoux.
Această atrofie sentimentală îi lăsa capul complet liber şi, mai mult ca niciodată, ambiţiona o înaltă
poziţie în societate. Având o asemenea trambulină era firesc să se folosească de ea.
Către mijlocul lui ianuarie, într-o dimineaţă, Sénécal intră în cabinetul său; şi la exclamaţia sa de
mirare, îi răspunse că era secretarul lui Deslauriers. Îi aducea chiar o scrisoare de la dânsul. Erau veşti bune,
dar îl dojenea pentru neglijenţă; trebuia să se ducă acolo.
Viitorul deputat spuse că porneşte la drum a treia zi.
Sénécal nu-şi dădu nici o părere în privinţa acestei candidaturi. Vorbi despre el însuşi şi despre
treburile ţării.
Oricât erau de lamentabile, îl bucurau; căci duceau la comunism. Mai întâi, chiar Administraţia ducea
într-acolo, deoarece, în fiecare zi, erau tot mai multe lucruri conduse de Guvern. Cât despre Proprietate,
Constituţia din '48, cu toate slăbiciunile ei, nu o menajase; statul putea să ia în stăpânire de acum înainte, în
numele utilităţii publice, ceea ce considera el că îi convine. Sénécal se declară de partea Autorităţii; şi