Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

isipite ici şi colo: scrinuri, paravane, cupe şi tăvi de lac, de baga, de fildeş, de malahit, nimicuri costisitoare,
reînnoite adesea. Erau acolo şi obiecte simple: trei pietre de la Étretat drept prespapier, o căciulă atârnată de
un paravan chinezesc; totuşi, toate aceste lucruri se armonizau; te impresiona chiar nobleţea ansamblului, care
se explica poate prin înălţimea tavanului, bogăţia draperiilor şi lungimea franjurilor de mătase care fâlfâiau pe
picioarele aurite ale taburetelor.
Ea stătea aproape totdeauna pe o canapeluţă, lângă jardiniera din dreptul ferestrei. Aşezat la marginea
unui taburet cu rotile, el îi înşira complimentele cele mai potrivite; şi ea îl privea cu capul puţin aplecat, cu
gura zâmbitoare.
El îi citea pagini de poezie din tot sufletul, ca s-o emoţioneze şi să se facă admirat. Ea îl oprea cu câte
o observaţie defăimătoare sau o remarcă practică, şi conversaţia lor ajungea mereu la veşnica problemă a
Dragostei! Se întrebau ce îi dădea oare naştere, dacă femeile o simţeau mai adânc decât bărbaţii, care erau
diferenţele între ei în chestiunea asta. Frédéric încerca să-şi dea cu părerea, evitând totodată să fie grosolan şi
searbăd. Era ca un fel de luptă, uneori plăcută, alteori plicticoasă.
Nu simţea lângă ea încântarea întregii sale fiinţe care-l împingea către doamna Arnoux, nici tulburarea
veselă pe care i-o pricinuise Rosanette la început. Dar o dorea ca pe un lucru anormal şi greu de obţinut,
pentru că era nobilă, pentru că era bogată, pentru că era evlavioasă, închipuindu-şi că avea delicateţi de
simţire, rare ca dantelele ei, amulete pe piele şi sfiiciuni în depravare.
Se folosi de veghea lui dragoste. Îi povesti, ca şi cum ar fi fost inspirat de dânsa, tot ceea ce simţise
odinioară lângă doamna Arnoux, melancoliile, temerile, visurile lui. Ea primea toate aceste declaraţii ca o
persoană obişnuită cu asemenea lucruri, fără să le respingă formal, dar şi fără să cedeze; şi el n-ajungea să o
seducă, aşa cum Martinon n-ajungea să se însoare. Ca să sfârşească odată cu pretendentul nepoatei sale,
doamna Dambreuse îl acuză că nu urmărea decât banii, şi îl rugă chiar pe soţul ei să-l pună la o încercare.
Domnul Dambreuse îi declară deci tânărului că Cécile, fiind orfana unor părinţi săraci, n-avea nici a moşteni
pe cineva şi nici vreo zestre.
Martinon, crezând că toate acestea nu erau adevărate sau că înaintase prea mult ca să se mai dezică, ori
poate dintr-o încăpăţânare de idiot care este uneori o faptă genială, răspunse că averea lui, cincisprezece mii
de livre rentă, le va ajunge. Această dezinteresare neprevăzută îl mişcă pe bancher. Îi făgădui o cauţiune de
perceptor, angajându-se să obţină şi postul; şi, în mai 1850, Martinon se cunună cu domnişoara Cécile. Nu
avu loc nici o petrecere. Tinerii căsătoriţi plecară în Italia chiar în seara nunţii. Frédéric, a doua zi, se duse să
facă o vizită doamnei Dambreuse. Îi păru mai palidă decât de obicei. Ea îl contrazise cu amărăciune în
legătură cu două-trei subiecte fără importanţă. Dealtfel, toţi bărbaţii erau nişte egoişti.
Mai erau şi unii devotaţi, dacă n-ar fi decât el.
– Ei, ca toţi ceilalţi!
Avea pleoapele roşii; plângea. Apoi, silindu-se să zâmbească:
– Iartă-mă! N-am dreptate! Mi-a venit aşa, o idee tristă!
El nu înţelegea nimic.
„Oricum, e mai puţin tare decât îmi închipuiam", gândi el.
Ea sună ca să ceară un pahar de apă, bău o înghiţitură, îl dădu îndărăt, apoi se plânse că toţi o serveau
mizerabil. Ca s-o distreze, el se oferi să-i fie valet, pretinzând că e capabil să aducă farfurii, să şteargă praful
de pe mobile, să anunţe musafirii, să fie – în sfârşit – un bun fecior sau mai curând comisionar, cu toate că
asta nu mai era la modă. Ar fi vrut să stea la spatele trăsurii ei, purtând o pălărie cu pene de cocoş.
– Şi cum te-aş mai urma pe jos, cu măreţie, ducând un căţel în braţe.
– Eşti vesel, spuse doamna Dambreuse.
Nu era oare o nebunie, reluă el, să iei totul în serios? Existau destule nenorociri ca să mai fie nevoie
să-ţi mai născoceşti şi altele. Nimic nu merita chinul unei suferinţe. Doamna Dambreuse ridică din sprâncene,
aprobând parcă.
Această potrivire de sentimente îl îndemnă pe Frédéric să îndrăznească mai mult. Dezamăgirile lui de
odinioară îi dădeau acum un fel de clarviziune. Continuă:
– Strămoşii noştri trăiau mai bine. De ce să nu asculţi de impulsul care ne mână? Dragostea, la urma
urinei, nu era un lucru atât de important în sine.
– Ceea ce spui e imoral!
Ea se aşeză din nou pe canapea. El se aşeză la margine, lângă picioarele ei.
– Nu vezi că mint! Căci, ca să placi femeilor, trebuie să afişezi o nepăsare de bufon sau furii de
tragedian! Ele îşi bat joc de noi când le spunem simplu că le iubim. Eu consider acele hiperbole care le amuză
o profanare a dragostei adevărate; aşa încât nu mai ştim cum s-o exprimăm, mai cu seamă în faţa celor... care
au... atâta spirit.