Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

lui.
– Vă mulţumesc, nimănui!
– Dar familia ta?
Plecă fruntea fără să răspundă; bietul băiat era copil din flori. Cei doi prieteni erau miraţi de tăcerea
– Ai ce fuma? întrebă Frédéric.
Băiatul se pipăi, apoi scoase din buzunar sfărâmăturile unei pipe – o pipă frumoasă de spumă de mare,
cu ciubucul de lemn negru, cu un capac de argint şi un capăt de chihlimbar.
De trei ani se străduia să facă din ea o capodoperă. Avusese grijă să o ţină necontenit într-o teacă de
piele de căprioară, să fumeze din ea cât mai încet cu putinţă, să n-o aşeze niciodată pe marmură şi s-o atârne
în fiecare seară la căpătâiul patului. Acum scutura bucăţile în mâna ale cărei unghii sângerau; şi, cu bărbia în
piept, cu ochii ficşi, uluit, se uita la ruinele bucuriei lui cu o privire de o nesfârşită tristeţe.
– Dacă i-am da ţigări, ce zici? şopti Hussonnet, făcând gestul de a le scoate.
Frédéric şi pusese pe marginea ghişeului un portţigaret plin.
– Ia-le! Rămas bun şi curaj!
Dussardier se aruncă asupra celor două mâini care i se întindeau. Le strângea cu frenezie, glasul îi era
întretăiat de hohote.
– Cum?... Mie!... mie!...
Cei doi tineri se feriră de recunoştinţa lui, ieşiră şi se duseră să mănânce la cafeneaua Tabourey, în faţa
grădinii Luxembourg.
Tăindu-şi friptura, Hussonnet îi spuse tovarăşului lui de masă că lucra la unele jurnale de modă şi
făcea reclame pentru Arta industrială.
– La Jacques Arnoux, spuse Frédéric.
– Îl cunoşti?
– Da! Nu!... Adică l-am văzut, l-am întâlnit.
Îl întrebă nepăsător pe Hussonnet dacă o vedea uneori pe nevasta lui Arnoux.
– Din când în când, răspunse boemul.
Frédéric nu îndrăzni să întrebe mai mult; omul acesta ocupa acum un loc nemăsurat în viaţa lui; plăti
nota fără ca celălalt să protesteze.
Simpatia era reciprocă; îşi dădură unul altuia adresa şi Hussonnet îl invită prieteneşte să-l
întovărăşească până în strada Fleurus.
Se aflau în mijlocul grădinii când funcţionarul lui Arnoux, ţinându-şi răsuflarea, îşi schimonosi chipul
într-o strâmbătură groaznică şi începu să cânte cocoşeşte. Atunci toţi cocoşii care se aflau în împrejurimi îi
răspunseră cu cucuriguri prelungite.
– E un semnal, rosti Hussonnet.
Se opriră lângă teatrul Bobino, în faţa unei case la care se ajungea printr-o alee. La ferăstruica unei
mansarde, între flori de călţunaşi şi măzăriche, se arătă o femeie tânără, cu capul gol, în corset, sprijinindu-şi
amândouă braţele pe marginea jghiabului streaşinei,
– Bună ziua, îngeraşule, bună ziua, puişor! zise Hussonnet, trimiţându-i bezele.
Deschise portiţa cu o lovitură de picior şi se făcu nevăzut.
Frédéric îl aşteptă toată săptămâna. Nu îndrăznea să se ducă la el, ca să nu pară nerăbdător că vrea să
fie invitat la masă la rândul lui; dar îl căută în tot cartierul latin. Îl întâlni într-o seară şi îl duse în odaia lui de
pe cheiul Napoleon.
Conversaţia fu lungă; îşi deschiseră sufletele. Hussoimet tindea către gloria şi câştigurile din teatru.
Colabora la vodeviluri respinse, „avea o grămadă de planuri", era meşter în cuplete. Îi cântă câteva. Apoi,
văzând pe poliţă un volum de Hugo şi altul de Lamartine, începu să facă observaţii sarcastice asupra şcolii
romantice. Acei poeţi nu aveau nici bun-simţ, nici corectitudine, mai ales nu erau francezi! Se lăuda că îşi
cunoaşte limba şi purica cele mai frumoase fraze cu acea severitate haină, acel gust academic care caracterizează
persoanele zvăpăiate când se ocupă de arta serioasă.
Frédéric fu jignit în preferinţele lui. Avea poftă să întrerupă discuţia. De ce să nu arunce numaidecât
cuvântul de care depindea fericirea lui? Îl întrebă pe literat dacă nu-l putea duce la Arnoux.
Era lucru uşor, se înţeleseră pentru a doua zi.
Hussonnet nu veni la întâlnire şi nu veni la încă trei. Apăru într-o sâmbătă, la ora patru. Dar, profitând
că mergeau cu trăsura, se opri mai întâi la Teatrul Francez ca să obţină o lojă; ceru să coboare la un croitor, la
croitoreasă; lăsa bilete la portărese. În sfârşit ajunseră în bulevardul Montmartre. Frédéric străbătu prăvălia,
urcă scara. Arnoux îl recunoscu în oglinda aşezată în faţa biroului lui; şi, scriind mai departe, îi întinse mâna
peste umăr.