Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Toate acestea erau noi pentru Frédéric. Compain nu ştia nimic mai mult. Îl părăsi, spunând:
– Pe curând, nu-i aşa, căci şi dumneata faci parte, nu?
– Din ce?
– Din Capul de viţel!
– Ce cap de viţel?
– A, glumeşti, reluă Compain, dându-i o palmă peste burtă.
Şi cei doi prieteni intrară într-o cafenea.
După zece minute, Frédéric nu se mai gândea la Deslauriers. Era pe trotuarul din strada Paradis în faţa
unei case; privea lumina unei lămpi la etajul al doilea, îndărătul perdelelor.
În sfârşit urcă scara.
– Arnoux e acasă?
Camerista răspunse:
– Nu, dar intraţi, vă rog! Şi, deschizând brusc o uşă:
– Doamnă, e domnul Moreau.
Ea se ridică mai palidă decât gulerul rochiei. Tremura.
– Cărui lucru datorez cinstea... unei vizite... atât de neprevăzute?
– Doar plăcerii de a revedea prieteni vechi!
Şi aşezându-se:
– Ce mai face bunul meu Arnoux?
– Foarte bine! A ieşit.
– A, înţeleg! tot vechile lui obiceiuri din fiecare seară: are nevoie de puţină distracţie!
– De ce nu? După o zi de socoteli, capul are nevoie să se odihnească.
Îl lăudă chiar pp soţul ei pentru cât muncea de mult. Acest elogiu îl enerva pe Frécléric; şi, arătând pe
genunchii ei o bucată de postav negru, cu sutaş albastru:
– Ce faci acolo?
– O vestă pentru fiica mea.
– Dar n-o văd, unde este?
– La pension, răspunse doamna Arnoux.
Îi veniră lacrimile în ochi; se stăpìnea împungând repede cu acul. El luă un număr din Illustration de
pe masă, ca să nu pară descumpănit.
– Caricaturile astea ale lui Cham 134 sunt foarte nostime, nu-i aşa?
– Da!
Apoi tăcură iar. O rafală zgudui dintr-o dată geamurile.
– Ce vreme! zise Frédéric.
– Adevărat, e foarte amabil din partea dumitale că ai venit pe ploaia asta oribilă!
– O, mie nu-mi pasă! Nu nu sunt ca aceia pe care o ploaie îi împiedică să vină la o întâlnire.
– Ce întâlnire? întrebă ea cu naivitate.
– Nu-ţi aminteşti?
Ea se înfioră şi îşi aplecă fruntea. El îi puse încetişor mâna pe braţ.
– Îţi spun drept că m-ai făcut să sufăr mult.
Ea rosti, cu un fel de tânguire în glas:
– Dar mă temeam pentru copilul meu!
Şi îi povesti boala micului Eugene şi toate spaimele zilei aceleia.
– Mulţumesc! Mulţumesc! Nu mă mai îndoiesc! Te iubesc ca totdeauna.
– Nu, nu-i adevărat!
– De ce?
Ea îl privi cu răceală.
– O uiţi pe cealaltă! Cea pe care o plimbi la curse. Femeia al cărei portret îl ai, metresa dumitale!
– Ei bine, da! zise Frédéric. Nu tăgăduiesc nimic. Sunt un mizerabil! Ascultă-mă! Dacă o iubise, o
făcuse din deznădejde, aşa cum te sinucizi. Dealtfel, o făcuse foarte nefericită, ca să se răzbune pe ea de
propria lui ruşine. „Ce supliciu! Nu înţelegi?"
Doamna Arnoux îşi întoarse către el faţa frumoasă şi-i întinse mâna; închiseră ochii, cufundaţi ca întro
beţie care îi legăna blând şi nesfârşit. Apoi se priviră lung, faţă în faţă, aproape unul de altul.
– Puteai să crezi că nu te mai iubesc?
Ea răspunse cu o voce joasă, plină de mângâieri:
– Nu! Orice ar fi fost, simţeam în adâncul inimii că era cu neputinţă şi că într-o zi obstacolul dintre noi