Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

După ce entuziasmul Rosanettei pentru guarzii mobili se calmă, deveni mai drăguţă decât oricând, şi
Frédéric luă pe nesimţite obiceiul să stea la ea.
Clipele cele mai plăcute ale zilei erau dimineaţa pe terasă. Într-o bluză de batist şi cu picioarele goale
în papuci, ea se învârtea în jurul lui, curăţa colivia canarilor, primenea apa peştişorilor roşii şi făcea grădinărie
cu o lopăţică pentru luat jăratic, într-o lădiţă cu pământ, din care se înălţa pe zid un spalier de conduru-
Doamnei. Apoi, rezemaţi în coate de marginea balconului, priveau împreună trăsurile, trecătorii; şi se
încălzeau la soare, făceau planuri pentru seară. El pleca pentru cel mult două ore; după aceea se duceau la un
teatru oarecare, în avanscenă; şi Rosanette, cu un buchet mare de flori în mână, asculta orchestra, în timp ce
Frédéric îi povestea la ureche anecdote şi poveşti galante. Alteori, luau o birjă ca să-i ducă la Bois de
Boulogne; se plimbau până târziu, chiar până la miezul nopţii. În sfârşit, se întorceau pe la Arcul de Triumf şi
pe bulevardul cel mare, adulmecând aerul, cu stelele deasupra capului şi cu toate becurile de gaz aliniate ca un
dublu şirag de perle luminoase pierzându-se în depărtare.
Frédéric o aştepta întotdeauna când trebuiau să iasă; ea îşi potrivea îndelung sub bărbie cele două
panglici ale pălăriei; şi îşi surâdea în oglinda dulapului. Apoi îşi petrecea braţul sub al lui, silindu-l să se
oglindească lângă ea.
– Arătăm bine aşa, amândoi alături! Sărmanul meu iubit, te-aş mânca!
Frédéric era acum obiectul ei, proprietatea ei. Rosanette avea pe faţă o strălucire continuă, şi totodată o
graţie languroasă în mişcări; era parcă mai rotundă, şi fără să poată spune cum, o găsea totuşi schimbată.
Într-o zi, Rosanette îi spuse ca pe o veste foarte importantă că domnul Arnoux deschisese un magazin
de pânzeturi pentru o fostă muncitoare din fabrica lui; se ducea în fiecare seară acolo, „cheltuia mult, nu mai
departe decât săptămâna trecută, îi cumpărase mobilă de palisandru."
– De unde ştii? spuse Frédéric
– O, sunt sigură!
Delphine, executând ordinele ei, se informase. Deci îl iubea încă pe Arnoux, dacă se ocupa atâta de el.
Frédéric se mulţumi să-i răspundă:
– Ce-ţi pasă ţie.
Rosanette păru surprinsă de această întrebare:
– Dar îmi datorează bani, canalia! Nu e îngrozitor să-l văd întreţinând prostituate?
Apoi, cu o expresie de ură triumfătoare:
– Dealtfel, îşi bate bine joc de el. Are alţi trei amanţi. Cu atât mai bine! Să-i mănânce până la ultimul
gologan, aş fi încântată!
Arnoux, într-adevăr, se lăsa exploatat de femeia din Bordeaux cu indulgenţa iubirilor senile.
Fabrica lui nu mai mergea; toate afacerile erau într-o stare de plâns; aşa încât, ca să le pună iar pe linia
de plutire, se gândi mai întâi să deschidă un şantan, unde nu s-ar cânta decât cântece patriotice. Dacă ministrul
i-ar acorda o subvenţie, acest stabiliment ar deveni un focar de propagandă şi, totodată, un izvor de beneficii.
Dar după ce se schimbase direcţia politică, asta nu mai era cu putinţă. Acum, visa o mare ceaprazărie militară.
Îi lipseau însă fondurile ca s-o pună pe picioare.
Nici în căminul lui nu era mai fericit. Doamna Arnoux nu mai era atât de blândă cu el, uneori era chiar
aspră. Marthe era totdeauna de partea tatălui ei. Asta sporea neînţelegerile şi casa devenea de nesuferit.
Adesea pleca dis-de-dimineaţă, îşi petrecea ziua umblând mult, ca să se ameţească, apoi cina într-o cârciumă
de ţară, cufundat în gânduri.
Lipsa îndelungată a lui Frédéric îi tulbura obiceiurile. Într-o după-amiază veni la el, îl imploră să-l
viziteze ca odinioară, şi îi obţinu făgăduiala.
Frédéric nu îndrăznea să se ducă la doamna Arnoux. I se părea că o trădase. Dar această comportare
era laşă. N-avea nici o scuză. Până la urmă trebuia să se ducă! Şi, într-o seară, porni într-acolo.
Ploua şi tocmai intrase în pasajul Jouffroy când, la lumina vitrinelor, îl opri un bărbat scund şi gras, cu
şapcă. Lui Frédéric nu-i fu greu să-l recunoască pe Compain, acel orator a cărui moţiune îi făcuse să râdă atâta
la club. Se sprijinea de braţul unui individ împopoţonat cu o căciulă roşie de zuav, cu buza de sus prea lungă,
cu faţa galbenă ca o portocală, cu maxilarul acoperit de o barbă mică, şi care-l privea cu ochii mari, unsuroşi
parcă de admiraţie.
Compain era desigur mândru de dânsul, căci spuse:
– Îţi prezint pe acest voinic! E un cizmar, prieten cu mine, un patriot! Luăm ceva?
Frédéric refuză. Compain începu să tune şi să fulgere împotriva propunerii Rateau, o manevră de-a
aristocraţilor. Ca să se sfârşească cu ei, ar trebui să se repete un '93! Apoi întrebă despre Regimbart şi despre
alţii, tot atât de faimoşi, ca Masselin, Sanson, Lecornu, Maréchal şi un oarecare Deslauriers, compromis în
afacerea carabinelor interceptate de curând la Troyes.