Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

– Da, răspunse ea rece.
El urmă, cu o blândeţe care atenua îndrăzneala întrebării:
– Te-ai gândit câteodată la mine?
– De ce m-aş gândi?
Frédéric se simţi jignit de aceste cuvinte.
– La urma urmei, poate că ai dreptate.
Dar, regretând imediat ce spusese, îi jură că nu trăise o singură zi fără să fie răscolit de amintirea ei.
– Nu cred nimic din toate astea, domnule!
– Şi totuşi, ştii că te iubesc.
Doamna Arnoux nu răspunse.
– Ştii că te iubesc.
Ea continua să tacă.
„Atunci du-te încolo!" îşi spuse Frédéric.
Şi, ridicând ochii, o zări la celălalt capăt al mesei pe domnişoara Roque.
Aceasta crezuse că e elegant să se îmbrace toată în verde, culoare grosolan de nepotrivită cu tonul
părului ei roşu. Catarama cordonului era pusă prea sus, gulerul o strângea; această lipsă de cochetărie
contribuise desigur la răceala lui Frédéric. Ea îl observa de departe, cu curiozitate; şi Arnoux lângă dânsa
risipea zadarnic complimentele, nu putea să scoată de la ea nici trei cuvinte, aşa încât, renunţând să-i placă,
ascultă şi el conversaţia. Acum era vorba de pireurile de ananas de la Luxembourg.
Louis Blanc 126 , după Fumichon, avea o casă mare în strada Saint-Dominique şi refuza să o închirieze
muncitorilor.
– Ledru-Rollin 127 mergând la vânătoare pe domeniile Coroanei: iată un lucru cum nu se poate mai
ciudat, zise Nonancourt.
– Are datorii de douăzeci de mii de franci la un giuvaergiu! adăugă Cisy; – şi unii pretind chiar...
Doamna Dambreuse îl întrerupse.
– Vai, ce urât e să vă înfierbântaţi pentru politică! Un tânăr, pfui! Ocupaţi-vă mai bine de vecina
dumneavoastră!
Apoi, oamenii serioşi atacară ziarele. Arnoux le apără; Frédéric se amestecă şi el, numindu-le case de
comerţ la fel cu celelalte. Cei care le scriau, în general, erau imbecili sau flecari; pretinse că îi cunoaşte şi
răspunse cu vorbe sarcastice la sentimentele generoase ale amicului său. Doamna Arnoux nu înţelegea că se
răzbuna astfel pe ea.
În timpul acesta, Vicontele îşi storcea creierii ca s-o cucerească pe domnişoara Cécile. Mai întâi făcu
pe artistul, criticând forma carafelor şi gravura cuţitelor. Apoi vorbi de grajdurile sale, de croitorul său şi de
lenjerul său; în sfârşit ajunse la capitolul religie şi găsi ocazia să declare că era un credincios practicant.
Martinon se pricepea mai bine. Cu o voce monotonă, şi privind-o mereu, îi lăuda profilul de pasăre,
părul de un blond fad, mâinile prea scurte. Tânăra fata, urâtă cum era, se delecta sub ploaia de complimente.
Nu se mai auzea nimic, toţi vorbeau tare. Domnul Roque voia ca Franţa să fie guvernată cu o „mână
de fier". Nonancourt regreta că eşafodul politic fusese desfiinţat. Ar fi trebuit omorâţi în masă toţi ticăloşii
aceia!
– Sunt nişte laşi, zise Fumichon. Nu văd nici o bravură în faptul de a te ascunde îndărătul unei
baricade!
– Tocmai, în legătură cu asta, vorbeşte-ne de Dussardier! zise domnul Dambreuse întorcându-se către
Frédéric.
Bravul comis era acum un erou, ca Sallesse, ca fraţii Jeanson, ca femeia Péquillet 128 etc.
Frédéric, fără să se lase rugat, povesti fapta prietenului său; ceea ce îi dărui şi lui parcă un fel de
aureolă.
Fireşte, acum fiecare relata diferite acte de curaj. După părerea diplomatului, nu era greu să înfrunţi
moartea, dovadă cei care se bat în duel.
– Putem să-l întrebăm pe Viconte, de exemplu, zise Martinon.
Vicontele se făcu roşu ca focul.
Comesenii îl priveau; şi Louise, mai mirată decât ceilalţi, murmură:
– Ce-a fost?
– A dat înapoi în faţa lui Frédéric, spuse încet Arnoux.
– Ştii ceva, domnişoară? întrebă îndată Nonancourt; şi îi spuse răspunsul doamnei Dambreuse, care,
înclinându-se puţin, începu să-l privească pe Frédéric.
Martinon nu aşteptă întrebările Cécilei. Îi arătă că acea afacere se referea la o persoană nedemnă.