Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

acoperi vocea. Cu toate că adineauri era iubit, acum îl urau, pentru că reprezenta autoritatea. De câte ori
încerca să se facă auzit, strigătele reîncepeau. Făcu un gest larg ca să cheme studenţii să-l urmeze. Îi răspunse
o vociferare generală. Ridică din umeri cu dispreţ şi dispăru în adâncul culoarului. Martinon profitase de locul
în care se găsea ca să se facă nevăzut şi el în acelaşi timp.
– Ce laş! spuse Frédéric.
– E prudent, rosti celălalt.
Gloata izbucni în aplauze. Această retragere a profesorului devenea o victorie pentru ea. De la toate
ferestrele priveau curioşi. Unii cântau Marsilieza, alţii propuneau să se ducă la Béranger 12 .
– La Laffitte 13 !
– La Chateaubriand!
– La Voltaire, urlă tânărul cu mustăţi.
Sergenţii încercau să circule, spunând cât puteau de blând:
– Plecaţi, domnilor, plecaţi, retrăgeţi-vă!
Cineva strigă:
– Jos cu ucigaşii!
Era o injurie obişnuită de la tulburările din luna septembrie. Toţi o repetau. Huiduiau, îi fluierau pe
poliţişti. Aceştia începeau să pălească; unul dintre ei nu mai putu rezista şi zărind un tinerel care se apropia
prea mult de el şi-i râdea în nas, îl îmbrânci atât de zdravăn încât îl trânti pe spate la o depărtare de cinci paşi,
în faţa prăvăliei negustorului de vinuri. Toţi se dădură la o parte; dar aproape numaidecât se rostogoli şi el
trântit la pământ de un fel de Hercule a cărui chică ca un ghem de câlţi ieşea de sub o şapcă de pânză cerată.
Oprit de câteva minute în colţul străzii Saint-Jacques, lepădase o cutie mare pe care o ducea, ca să se
repeadă la sergent şi, ţinându-l răsturnat sub el, îi strivea faţa cu lovituri de pumn. Ceilalţi sergenţi dădură
fuga. Cumplitul băiat era atât de puternic încât fu nevoie de cel puţin patru ca să-l stăpânească. Doi îl scuturau
de guler, alţi doi îl trăgeau de braţe, al cincilea îi dădea ghionturi cu genunchiul în şale, şi toţi îl făceau hoţ,
ucigaş aţâţător la răscoală. El, cu pieptul dezgolit şi hainele sfâşiate, striga că e nevinovat, dar că nu putuse
vedea cu sânge rece cum e bătut un copil.
– Mă numesc Dussardier! sunt angajat la fraţii Valinçart, dantele şi noutăţi, în strada Cléry. Unde mi-e
cutia? Vreau cutia! Şi repetă: Dussardier!... strada Cléry. Cutia mea!
Se potoli totuşi şi, cu un aer stoic, se lăsă dus la postul din strada Descartes. Un şuvoi de lume îl urma.
Frédéric şi tânărul cu mustăţi mergeau chiar în spatele lui, plini de admiraţie pentru vânzător şi revoltaţi
împotriva violenţei Puterii.
Pe măsură ce înaintau, mulţimea se rărea.
Sergenţii se întorceau din când în când cu un aer înspăimântător; iar scandalagiii nemaiavând nimic de
făcut, curioşii nimic de văzut, toţi plecau treptat. Trecătorii cu care se încrucişau se uitau la Dussardier şi
rosteau tare fel de fel de comentarii jignitoare. O bătrână, pe pragul casei, strigă chiar că furase o pâine;
nedreptatea asta mări enervarea celor doi prieteni. În sfârşit ajunseră la corpul de gardă. Nu mai rămăseseră
decât vreo douăzeci de persoane. Vederea soldaţilor fu destul ca să-i risipească.
Frédéric şi tovarăşul lui îl cerură cu îndrăzneală pe cel ce fusese închis. Santinela îi ameninţă că dacă
mai stăruiau, avea să-i închidă şi pe ei. Cerură să-l vadă pe şeful de post, spunându-şi numele şi calitatea lor
de studenţi la Drept, afirmând că prizonierul era colegul lor.
Fură băgaţi într-o odăiţă goală, în care patru bănci erau aşezate de-a lungul pereţilor de ghips afumaţi.
În fund se deschise un ghişeu. În el se ivi chipul mare al lui Dussardier care, cu părul vâlvoi, cu ochişorii lui
sinceri şi nasul pătrat la vârf, semăna vag cu un câine bun.
– Nu ne mai recunoşti? întrebă Hussonnet.
Aşa îl chema pe tânărul cu mustăţi.
– Dar... îngână Dussardier.
– Nu mai face pe prostul, continuă celălalt; se ştie că eşti, ca şi noi, student la Drept.
Cu toate că-i făcură de mai multe ori cu ochiul, Dussardier nu înţelese nimic. Păru că se reculege, apoi
spuse deodată:
– S-a găsit cutia mea?
Frédéric ridică, descurajat, ochii. Hussonnet spuse:
– Ah, mapa în care îţi pui notiţele de la curs? Da, da, fii fără grijă!
Îşi repetară pantomima. Dussardier înţelese în sfârşit că doreau să-l ajute; şi tăcu, de teamă să nu-i
compromită. Dealtfel, îi era un fel de ruşine văzându-se ridicat la rangul social de student şi asemenea acestor
tineri care aveau mâinile atât de albe.
– Vrei să trimiţi vreo vorbă cuiva? întrebă Frédéric.