Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Ca să n-aibă nici o răspundere, îl transportară la primăria arondismentului XI, de unde nu-i dădură
voie să iasă înainte de ora nouă dimineaţa.
Plecă alergând până la cheiul Voltaire. La o fereastră deschisă, un bătrân în cămaşă plângea cu ochii
înălţaţi spre cer. Sena curgea liniştit. Cerul era albastru, în copacii de la Tuileries cântau păsări.
Frédéric tocmai traversa piaţa Carrousel când trecu o targă. Santinelele dădură onorul imediat, şi
ofiţerul spuse salutând: „Cinste celor curajoşi!" Aceste vorbe deveniseră aproape obligatorii; cel care le rostea
părea totdeauna emoţionat şi solemn. Un grup de oameni furioşi escorta brancarda, strigând:
– Vă vom răzbuna! Vă vom răzbuna!
Trăsurile circulau pe bulevard şi femeile, în faţa porţilor, făceau scamă. Totuşi, insurecţia era învinsă
sau aproape învinsă; o proclamaţie a lui Cavaignac, afişată de curând, anunţa faptul. În susul străzii Vivienne
apăru un pluton de guarzi mobili. Atunci, burghezii strigară plini de entuziasm; îşi scoteau pălăriile, aplaudau,
dansau, voiau să-i îmbrăţişeze, le ofereau de băut – şi, din balcoane, cădeau flori aruncate de doamne.
În sfârşit, pe la zece, în clipa în care tunul bubuia ca să ocupe cartierul Saint-Antoine 121 , Frédéric
ajunse la Dussardier. Îl găsi în mansarda lui întins pe spate şi dormind. Din camera vecină ieşi cu paşi tăcuţi o
femeie, domnişoara Vatnaz.
Ea îl luă pe Frédéric deoparte şi-i spuse cum fusese rănit Dussardier.
Sâmbătă, în vârful unei baricade de pe strada Lafayette, un băiat înfăşurat într-un drapel tricolor striga
către guarzii naţionali:
„Vreţi să trageţi în fraţii voştri?" în timp ce ei înaintau, Dussardier îşi aruncă puşca, dădu pe ceilalţi la
o parte, sări pe baricade şi, cu o lovitură de pantof, răsturnă pe insurgent, smulgându-i drapelul. L-au găsit sub
dărâmături, cu coapsa străbătută de o schijă. Fusese nevoie să i se deschidă rana şi să i se extragă proiectilul.
Domnişoara Vatnaz sosise chiar în seara aceea şi, de atunci, nu-l mai părăsise.
Pregătea cu îndemânare tot ce trebuia pentru pansamente, îi dădea să bea, pândea orice dorinţă a lui,
mergea încolo şi încoace mai uşoară decât o muscă, şi-l privea cu ochi blânzi.
Frédéric veni în fiecare zi, timp de două săptămâni. Într-o zi, când vorbea de devotamentul
domnişoarei Vatnaz, Dussardier ridică din umeri:
– Hm! Nu prea! O face din interes!
– Crezi?
El urmă:
– Sunt sigur! fără să vrea să explice mai mult.
Ea îl copleşea cu atenţii până la a-i aduce ziarele în care fapta lui eroică era lăudată. Aceste omagii
păreau să-l plictisească. Îi mărturisi lui Frédéric problema lui de conştiinţă.
Poate că ar fi trebuit să se ducă de partea cealaltă cu muncitorii; căci, de fapt, li se promiseseră o
mulţime de lucruri şi făgăduielile nu fuseseră ţinute. Învingătorii lor nu puteau suferi Republica; şi apoi ce
aspri fuseseră cu dânşii! Ei n-aveau dreptate, fără îndoială dar nu de tot; bietul băiat era chinuit de ideea că
poate luptase împotriva dreptăţii.
Sénécal, închis la Tuileries sub terasa de la marginea apei, nu era defel neliniştit.
Erau acolo nouă sute de oameni, îngrămădiţi printre gunoaie, unii peste alţii, negri de praf de puşcă şi
de sânge închegat, tremurând de febră, strigând de furie; iar cei care mureau nu erau scoşi dintre ceilalţi.
Uneori, la zgomotul unei detunături, credeau că vin să-i împuşte pe toţi; atunci se repezeau în ziduri, apoi
cădeau din nou la locul lor, atât de buimaci din pricina durerii, încât li se părea că trăiesc un coşmar, o
halucinaţie funebră. Lampa atârnată de boltă părea o pată de sânge; şi mici flăcări verzi şi galbene fâlfâiau,
produse de emanaţiile pivniţei. De teama epidemiilor, fu numită o comisie. De pe primele trepte, preşedintele
se aruncă înapoi, îngrozit de mirosul de excremente şi de cadavre. Când prizonierii se apropiau de răsuflători,
guarzii naţionali care erau de santinelă înfigeau baionetele, la întâmplare, în grămadă, ca să-i împiedice să
clintească zăbrelele.
Fură, în general, neîndurători. Cei care nu se bătuseră voiau să se remarce. Era o revărsare de frică. Se
răzbunau în acelaşi timp pe ziare, pe cluburi, pe adunări, pe doctrine, pe tot ce-i exaspera de trei luni; şi, în
ciuda victoriei, egalitatea (ca o pedeapsă a apărătorilor şi o batjocură a duşmanilor ei) se manifesta triumfal, o
egalitate de fiare sălbatice, un acelaşi nivel de mârşăvìi sângeroase; căci fanatismul intereselor echilibra
delirul nevoii, aşa încât aristocraţia îşi manifestă turbarea mârşavă, iar boneta de bumbac nu se arătă mai puţin
hâdă decât cea roşie. Raţiunea publică era tulburată ca după marile cataclisme ale naturii. Oamenii deştepţi
rămaseră idioţi pentru toată viaţa.
Moş Roque devenise foarte viteaz, îndrăzneţ chiar. Sosit la Paris pe 26 cu cei din Nogent, în loc să se
întoarcă acasă cu ei, se prezentase la garda naţională care îşi instalase tabăra la Tuileries şi fu foarte mulţumit
când îl puseră de santinelă în faţa terasei de la marginea apei. Cel puţin acum îi avea sub el pe aceşti ticăloşi!