Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

găsesc că eşti drăguţ cu victima ta.
– Victima mea?
Rosanette îl mângie pe bărbie:
– Fără îndoială!
Şi, alintându-se ca doicile cu copilaşii:
– N-am fost întotdeauna cuminte! Am făcut nani cu nevasta lui!
– Eu? Niciodată!
Rosanette zâmbi. Frédéric fu jignit de acest surâs ca de o dovadă de indiferenţă, crezu el. Dar ea reluă
încetişor, şi cu o privire care-l implora să mintă:
– Sigur? sigur?
– Absolut sigur!
Frédéric îşi dădu cuvântul de onoare că nu se gândise la doamna Arnoux niciodată, fiind prea
îndrăgostit de altcineva.
– De cine?
– De tine, frumoasa mea!
– A, nu-ţi bate joc de mine! Mă enervezi!
El crezu prudent să inventeze o poveste, o pasiune. Găsi o mulţime de detalii. Dealtfel, femeia aceea îl
făcuse foarte nefericit.
– Hotărât lucru, n-ai noroc! spuse Rosanette.
– Cine ştie, poate! rosti el, vrând să lase să se înţeleagă că avusese şi destule succese, ca să-i facă mai
bună impresie, aşa cum Rosanette nu-şi mărturisea toţi amanţii pentru ca el s-o stimeze mai mult; căci, în
mijlocul celor mai intime confidenţe, rămân oricând şi reţineri, din ruşine prost înţeleasă, delicateţe sau milă.
Totdeauna descoperi la celălalt sau în tine însuţi asemenea abisuri şi mocirlă, încât nu mai poţi să continui;
simţi dealtfel că n-ai putea fi înţeles; e greu să exprimi cu exactitate ceva; aşa că înţelegerea deplină e rară.
Biata Mareşală nu cunoscuse niciodată ceva mai bun. Adesea, când îl privea pe Frédéric, îi veneau
lacrimi în ochi, apoi se uita în sus, sau la orizont, ca şi cum ar fi zărit o auroră imensă, perspective de fericire
fără margini. În sfârşit, într-o zi, mărturisi că dorea să dea un acatist „ca să poarte noroc dragostei noastre".
De ce atunci îi rezistase atâta vreme? Nu ştia nici ea. El o întrebă de mai multe ori; şi ea răspundea
strângându-l în braţe:
– Pentru că mi-era teamă să nu te iubesc prea tare, iubitul meu!
Duminică dimineaţă, Frédéric găsi în jurnal, pe o listă de răniţi, numele lui Dussardier. Scoase un
strigăt şi, arătând ziarul Rosanettei, declară că trebuie să plece imediat.
– De ce?
– Ca să-l văd, să-l îngrijesc!
– Dar sper că n-ai să mă laşi singură?
– Hai cu mine.
– Să merg să mă bag în încăierarea aceea! Mulţumesc, nu!
– Totuşi, nu pot...
– Lasă, lasă! Ca şi cum n-ar fi infirmiere în spitale! Şi apoi, ce avea el cu omul acela? Fiecare pentru
sine.
El era indignat de atâta egoism, şi se mustra că nu e acolo cu ceilalţi. Atâta indiferenţă la nefericirile
patriei dovedea un spirit meschin, burghez. Dragostea lui îi provoca remuşcări ca o crimă. Amândoi stătură
îmbufnaţi mai bine ele o oră.
Apoi ea îl imploră să aştepte, să nu se expună.
– Dacă din întâmplare te omoară?
– Ei şi? nu-mi voi fi făcut decât datoria!
Rosanette ţâşni. Mai întâi datoria lui era să o iubească pe ea. Fără îndoială că se săturase de dìnsa.
Treaba asta n-avea nici un sens. Ce idee, Doamne!
Frédéric sună să i se aducă nota de plată. Însă nu era uşor să te întorci la Paris 116 . Trăsura de poştă
Seloir tocmai plecase, berlinele Lecomte nu mai circulau, diligenţa din Bourbonnais nu avea să treacă decât
noaptea târziu, şi va fi poate ticsită; nu se ştia nirnie. După ce pierdu o mulţime de vreme până capătă aceste
informaţii, îi veni ideea să ia poştalionul. Surugiul refuză să înhame caii, deoarece Frédéric nu avea paşaport.
În cele din urmă închirie o caleaşca (aceeaşi cu care se plimbaseră) şi ajunseră în faţa hotelului Commerce din
Melun, pe la cinci.
Piaţa era plină de mănunchiuri de arme. Prefectul interzisese guarzilor naţionali să se îndrepte spre
Paris. Cei care nu erau din departamentul lui voiau să-şi continue drumul. Toţi strigau. Hanul era plin de