Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

unor torsuri, îşi aruncau chemări de deznădejde, cu braţele lor goale, ori se ameninţau furioşi ca un grup de
titani încremeniţi în mânie. Ceva apăsător, o lâncezeală febrilă plana deasupra bălţilor, despărţindu-le oglinda
apelor între tufe de mărăcini; lichenii, de pe malul unde vin lupii să bea, au culoarea pucioasei, arşi parcă sub
paşii vrăjitoarelor; şi orăcăitul neîntrerupt al broaştelor răspunde croncănitului ciorilor care se învârtesc în
văzduh. Apoi traversau luminişuri monotone, unde ici-colo se înălţa câte un copac însemnat spre a nu fi tăiat.
Se auzea un zgomot de fier, de lovituri puternice şi dese; erau pietrari care ciocăneau stâncile pe coasta unui
deal. Rocile se înmulţeau tot mai mult şi umpleau până la urmă întreg peisajul, cubice ca nişte case, plate ca
nişte lespezi, sprijinindu-se una de alta, sau aşezate una peste alta, de-a valma, precum ruinele, monstruoase
ale unei cetăţi dispărute. Dar chiar furia haosului lor te făcea să visezi mai degrabă la vulcani, la potop, la
mari cataclisme neştiute. Frédéric spunea că erau acolo de la facerea lumii şi vor rămâne aşa până la sfârşitul
ei; Rosanette întorcea capul, afirmând că "asta o înnebunea", şi se ducea să culeagă flori de iarbă-neagră.
Micile flori violete, îngrămădite unele într-altele, formau nişte plăci inegale, şi pământul care se prăvălea
dedesubt punea parcă franjuri negri la marginea nisipurilor paietate cu mică.
Într-o zi, ajunseră la mijlocul unei coline de nisip. Suprafaţa ei, neatinsă de paşi, era străbătută de
ondulaţii simetrice; din loc în loc, ca nişte promontorii în albia secată a unui ocean, se înălţau stânci cu vagi
forme de animale, broaşte ţestoase cu capul ieşit, foci care se târau, hipopotami şi urşi. Nu se vedea nimeni.
Nu se auzea nici un zgomot. Nisipul bătut de soare scânteia; şi deodată, în vibraţia luminii, animalele parcă
începură a se mişca. Se întoarseră repede, fugind de spaimă, ameţiţi.
Îi cuprindea gravitatea pădurii; tăceau ore întregi, lăsându-se legănaţi pe arcuri, amorţiţi parcă de o
beţie liniştită. Ţinând-o de talie, o asculta vorbind în timp ce păsărelele ciripeau, cuprindea în aceeaşi privire
strugurii negri de la pălăria ei şi fructele de ienupăr, cutele voalului ei şi curbele norilor; şi, când se apleca
spre ea, mirosul proaspăt al pielii ei se îmbina cu marea mireasmă a pădurii. Se amuzau de orice; îşi arătau ca
pe ceva rar funigeii atârnaţi de tufişuri, găurile pline de apă în mijlocul pietrelor, o veveriţă, pe o creangă,
zborul a doi fluturi care-i urmăreau; la douăzeci de paşi, sub copaci, o căprioară mergea liniştită, cu un aer
nobil şi blând, cu puiul alături. Rosanette ar fi vrut să alerge după el ca să-l sărute.
Se sperie tare odată, când un bărbat, ieşindu-i dintr-odată în cale, îi arătă într-o cutie trei vipere. Se
repezi în braţele lui Frédéric; iar el fu atât de fericit că ea era slabă şi că el se simţea destul de puternic ca s-o
apere.
În seara aceea, luară masa la un han, pe malul Senei. Stăteau lângă fereastră, Rosanette în faţa lui; îi
contempla năsucul fin şi alb, buzele răsfrânte, ochii limpezi, şuviţele de păr castanii şi vaporoase, chipul
frumos. Rochia ei de mătase de culoare naturală se lipea de umerii cam lăsaţi şi, ieşind din manşetele simple,
mâinile ei tăiau, turnau în pahare, se mişcau deasupra feţei de masă. Li se aduse un pui fript, o plachie de
ţipari într-un castron de lut, un vin aspru, pâine veche, cuţite ştirbite. Toate acestea le făceau şi mai multă
plăcere, le sporeau iluzia. Se credeau într-o călătorie în Italia, în luna de miere.
Înainte de a pleca, se duseră să se plimbe de-a lungul râului.
Cerul albastru-deschis, rotunjit ca o boltă, se sprijinea la orizont pe zimţii de dantelă ai pădurii. În faţă,
la capătul pajiştei, se afla o clopotniţă într-un sat; şi, mai departe, la stânga, acoperişul unei case punea o pată
roşie pe râul care părea nemişcat în toată lungimea cotiturilor lui. Deasupra se aplecau trestiile şi apa clătina
uşor prăjinile înfipte în mal ca să susţină plasele; mai erau acolo o împletitură de nuiele, două-trei şalupe
vechi. Lângă han, o fată cu pălărie de pai scotea ciutura din puţ; de câte ori o trăgea în sus, Frédéric asculta cu
o încântare de nespus scârţâitul lanţului.
Nu se îndoia o clipă că fericirea lui avea să ţină până la sfârşitul vieţii, atât îi părea de firească această
fericire, inerentă vieţii sale şi fiinţei acestei femei. Simţea nevoia să-i spună cuvinte de dragoste. Ea răspundea
cu vorbe drăguţe, cu mici mângâieri pe umăr, cu gesturi dulci şi neaşteptate care îl fermecau. Descoperea la ea
o frumuseţe nouă, care nu era decât reflexul lucrurilor dimprejur, sau poate că virtualităţile ei secrete o
făcuseră să înflorească.
Când se odihneau în mijlocul câmpului, Frédéric îşi punea capul pe genunchii ei, la adăpostul
umbrelei; sau, culcaţi amândoi pe burtă în iarbă, stăteau unul în faţa celuilalt şi se priveau, adâncindu-se în
lumina ochilor, însetaţi de ei înşişi, potolindu-şi mereu setea până îşi lăsau pleoapele în jos, tăcând.
Uneori auzeau în depărtare bubuit de tobă. Era alarma care suna în sate, ca oamenii să se ducă în
apărarea Parisului.
– A! da! Răscoala! spunea Frédéric cu o milă dispreţuitoare, căci toată această agitaţie îi apărea
mizerabilă alături de dragostea lor şi de natura eternă.
Vorbeau despre orice, despre lucruri pe care le ştiau demult, despre persoane care nu-i interesau,
despre mii de fleacuri. Ea îi povestea nimicuri în legătură cu servitoarea ei sau cu coafurul. Într-o zi ajunse săi
spună şi vârsta: douăzeci şi nouă de ani; îmbătrânea.