Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

astoane cu suliţă. Câteodată, doi indivizi, trecând unul pe lângă celălalt, îşi făceau cu ochiul şi se depărtau
repede. Grupuri de gură-cască ocupau trotuarele; o mulţime compactă se agita pe mijlocul străzii. Pâlcuri
întregi de agenţi de poliţie, ieşind de pe stradele, dispăreau repede pe unde veniseră. Ici şi colo, mici drapele
roşii păreau flăcări; vizitii, de pe capra trăsurii, făceau gesturi mari, apoi se întorceau. Era o mişcare, un
spectacol dintre cele mai curioase.
– Cât ar fi amuzat-o pe domnişoara Cécile toate astea! zise Martinon.
– Ştii bine că soţiei mele nu-i place ca nepoata mea să vină cu noi, răspunse domnul Dambreuse
zâmbind.
Nu l-ai fi recunoscut. De trei luni striga: "Trăiască Republica!" şi votase chiar expulzarea familiei
Orléans 103 . Dar acum se terminase cu concesiile. Era atât de furios încât purta un box în buzunar. Martinon de
asemenea. Magistratura nemaifiind inamovibilă, se retrăsese de la Parchet, şi acum îl întrecea în violenţă pe
domnul Dambreuse.
Bancherul îl ura îndeosebi pe Lamartine 104 (pentru că îl susţinuse pe Ledru-Rollin 105 , şi odată cu el pe
Pierre Leroux 106 , Proudhon 107 , Considérant 108 , Lamennais 109 , toţi exaltaţii, toţi socialiştii.
– Căci în sfârşit, ce vor? S-a suprimat taxa pe carne, s-au suprimat arestările, acum se studiază
proiectul unei bănci ipotecare; mai deunăzi era o bancă naţională! Şi iată cinci milioane în buget pentru
muncitori! Însă din fericire s-a terminat, datorită domnului de Falloux 110 ! Călătorie sprâncenată! Să plece
odată!
De fapt, neştiind cum să hrănească pe cei o sută treizeci de mii de oameni din atelierele naţionale,
ministrul lucrărilor publice semnase, chiar în ziua aceea, un ordin care-i invita pe toţi cetăţenii între
optsprezece şi douăzeci de ani să intre în serviciul armatei, sau să plece în provincie la munca pământului.
Această alternativă îi indignă, fiind convinşi că vor să distrugă Republica. Viaţa departe de capitală îi
mâhnea ca un exil; se vedeau murind de friguri, în regiuni sălbatice. Multora dintre ei, dealtfel, obişnuiţi cu
munci delicate, agricultura le apărea ca o înjosire; era o momeală, o bătaie de joc, tăgada formală a tuturor
făgăduielilor. Dacă vor rezista, se va folosi forţa; nu se îndoiau de aceasta, şi se pregăteau s-o prevină.
Pe la nouă, mulţimea de la Bastilia şi de la Châtelet se revărsă pe bulevard. De la poarta Saint-Denis la
poarta Saint-Martin, nu mai era decât o foială enormă, o singură masă de un albastru-închis aproape negru.
Oamenii pe care-i întrezăreai aveau toţi ochii aprinşi, faţa palidă, figura slăbită de forme, exaltată de
nedreptate. În timpul acesta, se adunau şi norii; cerul de furtună înfierbânta mulţimea electrizată care se
învârtejea asujra ei înseşi, nehotărâtă, cu o largă tălăzuire de hulă; şi, în adâncurile ei, se simţea o forţă
nemărginită, precum energia unor stihii ale naturii. Apoi toţi începură să cânte: „Lampioane! Lampioane!"
Câteva ferestre nu se luminară; fură sparte cu pietre. Domnul Dambreuse consideră că e prudent să se
retragă. Cei doi tineri plecară cu el.
El prevedea mari nenorociri. Poporul putea să năvălească încă odată la Cameră; şi, în legătură cu
aceasta, povesti cum ar fi murit la 15 mai, dacă n-ar fi intervenit devotamentul unui guard naţional.
– Dar e tocmai prietenul dumitale, uitam! Prietenul dumitale, fabricantul de faianţă, Jacques Arnoux!
Oamenii răsculaţi îl înăbuşeau; acest brav cetăţean îl luase în braţe şi-l aşezase la o parte. Aşa că de atunci se
făcuse între ei un fel de legătură. Va trebui într-una din zilele astea, să luăm masa împreună, şi, cum dumneata
îl vezi des, spune-i că ţin mult la dânsul. E un om excelent, calomniat, după părerea mea; şi e deştept,
şmecherul! Încă o dată, complimentele mele! Bună seara!...
Frédéric, după ce se despărţi de domnul Dambreuse, se întoarse la Mareşală; şi, cu un aer mohorât, îi
spuse că trebuie să aleagă între el şi Arnoux. Ea răspunse cu blândeţe că nu înţelegea boabă din asemenea
„bârfeli", că nu-l iubea pe Arnoux, că nu ţinea chiar deloc la el. Frédéric dorea fierbinte să plece din Paris. Ea
nu respinse această fantezie, şi plecară a doua zi la Fontainebleau.
Hotelul în care se instalară se deosebea de celelalte printr-o fântână arteziană care clipocea în mijlocul
curţii. Uşile camerelor se deschideau pe un coridor, ca la mânăstire. Cea care le fu dată lor era mare, mobilată
bine, tapetată cu pânză înflorată, şi foarte liniştită, pentru că erau prea puţini călători. De-a lungul caselor
treceau burghezi fără treabă; sub ferestre, spre seară, copiii se jucau în stradă, întrecându-se la fugă; şi liniştea
aceasta, după tumultul Parisului, îi surprindea şi îi liniştea.
Dimineaţa, devreme, se duseră să viziteze castelul. Când intrară pe poartă, le apăru în faţa ochilor
toată faţada, cu cele cinci pavilioane cu acoperişul ascuţit şi scara în formă de potcoavă desfăşurându-se în
fundul curţii, mărginită, pe dreapta şi pe stânga, de cele două corpuri de clădire mai joase. Lichenii de pe
pietre se amestecau de departe cu nuanţa roşcată a cărămizilor; şi ansamblul palatului, de culoarea ruginii, ca
o armură veche, avea o nepăsare regească, un fel de majestate militară şi tristă.
În cele din urmă, apăru un servitor cu un mănunchi de chei. Le arătă mai întâi apartamentele reginelor,
oratoriul Papei, galeria lui Francisc I, măsuţa de acaju pe care împăratul îşi semnase abdicarea şi, într-una din