Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

IV
Într-o dimineaţă a lunii decembrie, ducându-se la un curs de procedură, i se păru că vede pe strada
Saint-Jacques mai multă însufleţire decât de obicei. Studenţii ieşeau grăbiţi din cafenele sau se strigau de la o
casă la alta prin ferestrele deschise. Negustorii, în mijlocul trotuarului, priveau cu un aer neliniştit. Obloanele
se închideau. Şi, când ajunse pe strada Soufflot, văzu o mare gloată în jurul Panthéonului.
Tineri, în grupuri inegale de la cinci la doisprezece inşi, se plimbau dându-şi braţul şi intrau în vorbă
cu grupuri mai mari, care stăteau locului ici şi colo; în fundul pieţii, lângă un grilaj, perorau oameni îmbrăcaţi
în bluzoane, în vreme ce sergenţii mergeau de-a lungul zidurilor, cu tricornul pe o ureche, cu mâinile la spate,
bocănind pe lespezi cu cizmele lor grele. Toţi aveau un aer misterios, surprins; vădit, se aştepta ceva; toţi îşi
stăpâneau pe buze o întrebare.
Frédéric se afla lângă un bărbat tânăr, blond, cu un chip prietenos, care purta mustaţă şi cioc, ca un
rafinat din vremea lui Ludovic al XIII-lea. Îl întrebă care era pricina dezordinei.
– Habar n-am, şi nici ei n-au! Asta e moda lor azi! Ce farsă bună!
Şi izbucni în râs.
De şase luni, petiţiile pentru Reformă care erau date la semnat la Garda Naţională, împreună cu
recensământul Humann şi încă alte evenimente pricinuiau în Paris îmbulzeli inexplicabile, care se repetau atât
de des încât ziarele nici măcar nu mai vorbeau despre ele.
– E ceva fără stil şi culoare, urmă vecinul lui Frédéric. Mi-e a crede, mesire, că am degenerat! În
vremea cea bună a lui Loys al unsprezecelea, deci şi a lui Benjamin Constant, şcolarii erau mai răzvrătiţi. Îi
găsesc paşnici ca oile, proşti ca nişte castraveciori şi potriviţi să fie băcani, pentru Dumnezeu! Asta se
numeşte Tineretul şcolilor!
Îşi deschise larg braţele, ca Frédérick Lemaître în Robert Macaire 7 .
– Tineret studios, te binecuvântez!
Apoi apostrofă un adunător de zdrenţe care răscolea în nişte valve de scoici lângă piatra de lângă
prăvălia unui negustor de vinuri.
– Şi tu faci parte din Tineretul şcolilor?
Bătrânul ridică o faţă hidoasă, pe care se vedeau un nas roşu în mijlocul unei bărbi cenuşii şi doi ochi
stupizi de beţiv.
– Nu, mai curând îmi pari unul dintre acei oameni cu o mutră bună de spânzurătoare, pe care îi vezi,
în diferite grupuri, semănând aurul cu amândouă mâinile... Ah, seamănă, patriarhule, seamănă! Corupe-mă
cu comorile Albionului! Are you English? 8 Nu refuz darurile lui Artaxeres! Hai să vorbim puţin de uniunea
vamală 9 .
Frédéric simţi o atingere pe umăr. Se întoarse. Era Martinon, grozav de palid.
– Poftim! spuse el suspinând din greu, încă o rebeliune!
Îi era frică să nu fie compromis, se jelea. Îl nelinişteau mai ales oamenii cu bluzoane, îi bănuia că fac
parte din societăţi secrete 10 .
– Există societăţi secrete? spuse tânărul cu mustăţi. Asta e o glumă veche a stăpânirii ca să sperie
burghezii!
Martinon îi ceru să vorbească mai încet, de teama poliţiei.
– Dumneata mai crezi încă în poliţie? De fapt, de unde ştii, domnule, că nu sunt şi eu un turnător?
Şi îl privi în asemenea chip încât Martinon, foarte emoţionat, nu pricepu la început gluma. Mulţimea îl
împingea şi fuseseră siliţi toţi trei să se urce pe o scăriţă care ducea, printr-un culoar, în amfiteatrul cel nou.
În curând masa de oameni se despică de la sine; câteva capete se descoperiră; îl salutau pe ilustrul
profesor Samuel Rondelot care, înfăşurat în redingotă, îşi ridica în aer ochelarii cu ramă de argint şi, răsuflând
greu din pricina astmului, înainta cu paşi liniştiţi, ca să-şi ţină cursul. Acest om era una din gloriile judiciare
ale secolului al XIX-lea, rivalul unora ca Zachariae, ca Ruhdorff. Noua sa demnitate de pair al Franţei nu-i
schimbase cu nimic purtările. Se ştia că e sărac, şi era înconjurat de un mare respect.
În vremea asta, în fundul pieţii, unii strigară:
– Jos cu Guizot!
– Jos cu Pritchard! 11
– Jos cu vânduţii!
– Jos cu Ludovic Filip!
Mulţimea unduia şi, înghesuindu-se în poarta închisă a curţii, îl împiedica pe profesor să meargă mai
departe. Se opri în faţa scării. În curând fu văzut pe ultima dintre cele trei trepte. Spuse ceva; o rumoare îi