Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

comunismul.
– Ce prostie! spuse Rosanette. O să se realizeze vreodată aşa ceva?
Cealaltă cită ca dovadă pe esenieni 100 , pe fraţii moravi, pe iezuiţii din Paraguay, familia Pingon, lângă
Thiers, în Auvergne; şi cum gesticula mult, lanţul de la ceas i se agăţă de mănunchiul de brelocuri, de o oiţă
de aur atârnată între ele.
Deodată, Rosanette păli.
Domnişoara Vatnaz continua să-şi desprindă bibeloul.
– Nu te mai obosi atâta, zise Rosanette, acum îţi cunosc opiniile politice.
– Ce spui? reluă domnişoara Vatnaz înroşindu-se ca o fecioară.
– O, înţelegi tu ce vreau să spun.
Frédéric nu înţelegea. Evident, între ele survenise ceva mai important şi mai intim decât socialismul.
– Şi dacă ar fi aşa? răspunse Vatnaz, ridicându-se cu îndrăzneală. E un împrumut, draga mea, am dat şi
mi s-a dat!
– Lasă, eu nu-mi tăgăduiesc datoriile! Pentru câteva mii de franci, mare grozăvie! Eu cel puţin
împrumut, nu fur nimic de la nimeni!
Domnişoara Vatnaz se sili să râdă.
– O, mi-aş pune mâna în foc!
– Ia seama! E destul de uscată ca să ardă!
Fata bătrână îi arătă mâna dreaptă şi, ţinând-o în sus drept în faţa ei:
– Dar sunt prieteni de-ai tăi care o găsesc pe placul lor!
– Andaluzi poate? care o iau drept castaniete!
– Târfă!
Mareşala salută adânc:
– Eşti cât se poate de încântătoare!
Domnişoara Vatnaz nu răspunse. La tâmple îi apăruseră broboane de sudoare. Privea ţintă covorul.
Gâfâia. În sfârşit, porni spre uşă, şi, trântind-o tare, azvârli:
– Bună scara! Ai să mai auzi de mine!
– Cu plăcere! spuse Rosanette.
Încordarea o epuizase. Căzu pe divan, tremurând, murmurând insulte, plângând. Se frământa oare din
pricina ameninţării domnişoarei Vatnaz? Da de unde! Nici nu-i păsa! Dacă te gândeşti bine, poate că i se
datorau bani, dar oiţa de aur era un cadou; şi, printre hohote de plâns, îi scăpă numele lui Delmar. Deci asta
era, îl iubea încă pe cabotin!
„Atunci de ce m-a luat pe mine? se întrebă Frédóric. Din ce pricină actorul s-a întors? Cine o obliga să
mă păstreze? Ce înţeles au toate astea?"
Suspinele Rosanettei continuau. Stătea tot la marginea divanului, întinsă pe o parte, cu obrazul drept
rezemat de amândouă mâinile, şi părea o fiinţă atât de delicată, inconştientă şi îndurerată încât se apropie de
ea şi o sărută pe frunte încetişor.
Atunci, ea îl asigură că îl iubeşte; prinţul tocmai plecase, vor fi liberi. Dar pentru moment, era cam...
strâmtorată. „Ai văzut şi tu, deunăzi, cum desfăceam căptuşelile vechi." Nu mai avea trăsură! Şi asta nu era
totul: tapiţerul o ameninţa că-i ridică mobilele din dormitor şi din salon. Nu mai ştia ce să facă.
Lui Frédéric îi venea să răspundă: „Nu fi îngrijorată! Am să plătesc!"' Dar doamna putea să mintă.
Învăţase şi el ceva din experienţă. Se mulţumi să o consoleze.
Temerile Rosanettei nu erau zadarnice; trebui să dea îndărăt mobilele şi să părăsească frumosul
apartament din strada Drouot. Închirie altul, pe bulevardul Poissonière, la etajul al patrulea. Curiozităţile din
fostul ei budoar fură suficiente ca să dea o înfăţişare cochetă celor trei camere. Puse storuri chinezeşti, o
pânză de cort pe terasă şi, în salon, un covor de ocazie încă destul de nou, cu taburete de mătase roz. Frédéric
contribuise serios la aceste achiziţii; simţea bucuria unui tânăr căsătorit care are în sfârşit o casă a lui, o
femeie a lui, şi se simţea atât de bine acolo, încât rămânea aproape în toate serile.
Într-o dimineaţă, cum ieşea din vestibul, zări la etajul trei, pe scară, chipul unui guard naţional care
urca. Unde se ducea oare? Frédéric aşteptă. Omul urca mereu, cu capul puţin aplecat. Ridică ochii. Era
domnul Arnoux. Situaţia era clară. Se înroşiră în acelaşi timp, cuprinşi de aceeaşi stinghereală.
Arnoux găsi cel dintâi mijlocul să iasă din încurcătură.
– E mai bine, nu-i aşa? ca şi cum Rosanette era bolnavă şi el venea să afle veşti despre ea.
Frédéric profită de această introducere.
– Da, desigur! Cel puţin aşa mi-a spus servitoarea ei, vrând astfel să lase să creadă că nu-l primise.
Apoi rămaseră faţă în faţă, nehotărâţi şi unul şi altul, observându-se. Fiecare aştepta să plece celălalt.