Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

– O, mulţumesc! mă duc.
Nici nu ieşi bine şi Martinon păru să-şi caute batista.
– Am uitat-o în palton, iertaţi-mă!
– Bine! spuse domnul Dambreuse.
Evident, nu se lăsa păcălit de aceste manevre, şi chiar părea cale favorizează. De ce? Dar curând
Martinon reapăru, şi Frédéric se apucă să-şi citească discursul. De la a doua pagină, care semnala ca pe o
ruşine preponderenţa intereselor pecuniare, bancherul strâmbă din nas. Apoi, abordând reformele, Frédéric
cerea libertatea comerţului.
– Cum? daţi-mi voie!
Frédéric nu auzi şi continuă. El cerea impozitul pe rentă, impozitul progresiv, o federaţie europeană, şi
instruirea poporului, încurajarea tuturor artelor.
– „Dacă ţara ar asigura unor oameni ca Delacroix sau Hugo o sută de mii de franci rentă, ar fi rău?"
Totul se termina cu sfaturi către clasele superioare.
– „Nu cruţaţi nimic; o, voi cei bogaţi! Daţi! Daţi!"
Se opri şi rămase în picioare. Cei doi auditori sătean jos şi nu ziceau nimic. Martinon căsca ochii mari,
domnul Dambreuse era foarte palid. În sfârşit, ascunzmdu-şi emoţia sub un zâmbet acru:
– E perfect discursul dumitale! Şi lăudă mult forma, ca să nu vorbească de fond.
Această virulenţă din partea unui tânăr inofensiv îl speria, mai cu seamă ca simptom. Martinon încercă
să-l liniştească. Partidul conservator îşi va lua revanşa în curând, e lucru sigur; în mai multe oraşe, comisarii
guvernului provizoriu fuseseră alungaţi: alegerile nu fuseseră fixate decât pe data de 23 aprilie, mai era timp
până, atunci; pe scurt, era bine ca însuşi domnul Dambreuse să se prezinte în Aube; şi, din clipa aceea,
Martinon nu-l mai părăsi, deveni secretarul său, îl înconjură cu o dragoste filială.
Frédéric ajunse foarte mulţumit de el însuşi la Rosanette. Delmar era acolo şi îi spuse că se prezintă
„în chip hotărât" candidat la, alegerile din Seine. Pe un afiş adresat „Poporului" şi în care îl tutuia, actorul se
lăuda că „el" îl înţelege şi că s-a lăsat, pentru salvarea lui, să fie „crucificat de Artă", aşa încât el era acum
încarnarea poporului, idealul său; crezând într-adevăr că are o influenţă atât de mare asupra maselor, propuse
mai târziu într-un birou de minister să potolească el singur o insurecţie; cât despre mijloacele pe care le va
întrebuinţa, dădu următorul răspuns:
– Nu vă temeţi! Le voi arăta doar capul meu!
Frédéric, ca să-l exaspereze, îi aduse la cunoştinţă propria lui candidatură. Cabotinul, din moment ce
viitorul său coleg viza provincia, declară că vrea să-l ajute şi-i oferi să-l introducă la cluburi.
Le vizitară pe toate, sau aproape pe toate, pe cele roşii şi pe cele albastre, pe cele furioase şi pe cele
liniştite, pe cele puritane şi pe cele dezmăţate, pe cele mistice şi pe cele ale beţivanilor, pe cele în care se
decreta moartea regilor, şi pe cele în care se denunţau potlogăriile băcanilor; şi pretutindeni, locatarii îi
blestemau pe proprietari, salopeta bârfea fracul, şi bogaţii conspirau împotriva săracilor. Unii voiau
indemnizaţii ca foşti martiri ai poliţiei, alţii cereau bani ca să-şi pună invenţiile în practică sau făceau planuri
de falanstere, proiecte de bazare cantonale, sisteme de fericire publică; apoi, ici şi colo, un fulger de
inteligenţă în aceşti nori de prostie, apostrofări, bruşte ca nişte stropi de noroi, dreptul formulat într-o
înjurătură, şi flori de elocinţă pe buzele unui bădăran, care purta de-a dreptul, pe pieptul fără cămaşă,
centironul săbiei. Câteodată, apărea un domn, aristocrat cu maniere umile, rostind idei plebeiene, şi care nu se
spălase pe mâini ca să le facă să pară bătătorite. Un patriot îl recunoştea, cei mai virtuoşi îl maltratau; şi el
pleca furios. Ca să pari om de bun-simţ, trebuie să-i ponegreşti pe avocaţi şi să foloseşti cât mai des
expresiile: "să punem o cărămidă la edificiul societăţii", „problemă socială", „atelier".
Delmar nu pierdea nici o ocazie ca să ia cuvântul; şi, când nu mai găsea nimic de spus, atunci îşi
punea o mână în şold, şi cealaltă în deschizătura vestei, întorcându-se brusc aşa încât să i se vadă bine capul.
Atunci izbucneau aplauze, cele ale domnişoarei Vatnaz, în fundul sălii.
Frédéric, cu toate că oratorii erau atât de slabi nu îndrăzneau să rişte. Toţi oamenii aceştia îi păreau
prea inculţi sau prea duşmănoşi.
Dar Dussardier porni în căutare şi îi spuse că în strada Saint-Jacques era un club care se numea Clubul
Inteligenţei. Un asemenea nume îţi dădea speranţe. Dealtfel avea să aducă prieteni.
Îi aduse pe cei pe care îi invitase la punciul lui: contabilul, plasatorul de vinuri, arhitectul; venise chiar
şi Pellerin, poate că avea să vină şi Hussonnet; pe trotuar, în faţa uşii, staţiona Regimbart cu doi indivizi,
dintre care primul era credinciosul lui Compain, un om cam scund, ciupit de vărsat, cu ochii roşii, şi al doilea,
un fel de maimuţă-negru, foarte păros, pe care îl ştia drept „un patriot din Barcelona".
Trecură pe o alee, apoi fură introduşi într-o sală mare, probabil un fost atelier de tâmplar, ai cărei
pereţi noi miroseau încă a mortar. Patru lămpi cu ulei atârnate paralel dădeau o lumină neplăcută. Pe o estradă