Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

– Ar trebui să te prezinţi în locul lui! zise domnul Dambreuse.
Frédéric protestă.
– Ei, de ce? Pentru că ar obţine voturile extremiştilor, având în vedere părerile sale personale şi pe cele
ale conservatorilor din cauza familiei sale. „Şi poate, de asemenea, adăugă bancherul zâmbind, şi datorită
influenţei mele".
Frédéric obiectă că n-ar şti cum să procedeze.
Nimic mai uşor, dacă îl recomandă un club din capitală către patrioţii din Aube. Ar fi destul să
citească, nu o profesiune de credinţă ca toate celelalte, ci o expunere serioasă de principii.
– Adă-mi-o mie; eu ştiu ce se cere aici! Şi ai putea, îţi repet, să aduci mari servicii ţării, nouă tuturor şi
mie însumi.
În asemenea vremuri oamenii trebuie să se ajute între ei şi, dacă Frédéric avea nevoie de ceva, el sau
prietenii lui...
– O, mulţumesc, dragă domnule!
– Cu condiţia unei revanşe, bineînţeles!
Bancherul era, hotărât, un om cumsecade.
Frédéric nu se putu opri să se gândească la sfatul lui; şi, curând, îl cuprinse un fel de ameţeală.
Marile figuri ale Convenţiunii 90 îi trecură prin faţa ochilor. I se păru că vede un răsărit măreţ. Roma,
Viena, Berlinul se răsculaseră. Austriecii erau alungaţi din Veneţia; toată Europa se agita. Era momentul să se
arunce în viitoare, să o accelereze chiar: şi îl mai atrăgea şi costumul pe care se zicea că îl vor purta deputaţii.
Se şi vedea în vestă cu reveniri, cu un cordon tricolor; şi acest neastâmpăr, această halucinaţie deveni atât de
puternică îneât îi mărturisi visurile sale lui Dussardier.
Entuziasmul băiatului ăstuia cumsecade nu slăbea.
– Desigur, fără îndoială! Prezentaţi-vă!
Frédéric îl consultă totuşi pe Deslauriers. Opoziţia stupidă care stătea în calea comisarului acolo, în
provincie, făcuse să-i sporească liberalismul. Îi trimise neîntârziat îndemnuri violente.
Cu toate acestea, Frédéric simţea nevoia să fie aprobat de mai multă lume; şi încredinţa toată povestea
Rosanettei, într-o zi când era de faţă şi domnişoara Vatnaz.
Ea era una din acele celibatare pariziene care, în fiecare seară, după ce şi-au sfârşit lecţiile sau au
încercat să vândă mici desene, să plaseze nişte biete manuscrise, se întorc acasă cu noroi pe marginea fustelor,
îşi pregătesc cina, o mănâncă singure, apoi cu picioarele pe sobiţe cu cărbuni, la lumina unei lămpi murdare,
visează dragoste, familie, cămin, avere, tot ce le lipseşte. Aşa că, asemeni multor altora, salutase şi ea în
Revoluţie întronarea răzbunării şi se deda unei propagande socialiste neînfrânate.
Eliberarea proletarului, după domnişoara Vatnaz, nu era cu putinţă decât prin eliberarea femeii.
Propovăduia admiterea ei în toate funcţiile, căutarea paternităţii, un alt cod, abolirea sau cel puţin „o
reglementare mai inteligentă a căsătoriei". Atunci, fiecare femeie franceză ar fi obligată să se mărite cu un
francez sau să adopte un bătrân. Ar trebui ca doicile şi moaşele să fie funcţionare salariate de stat; să existe un
juriu care să examineze operele femeilor, editori speciali pentru femei, o şcoală politehnică pentru femei, o
gardă naţională pentru femei, totul pentru femei! Şi, deoarece Guvernul nu le recunoştea drepturile, ele ar
trebui să învingă forţa prin forţă. Zece mii de cetăţence, cu puşti bune, puteau face să se cutremure Primăria!
Candidatura lui Frédéric îi părea favorabilă ideilor ei. Îl încuraja, arătându-i gloria la orizont.
Rosanette se bucură la gândul de a avea un bărbat care să vorbească la Cameră.
– Şi apoi, poate că ţi-ar da şi un post bun!
Frédéric, omul tuturor slăbiciunilor, se lăsă câştigat de nebunia universală. Scrise un discurs şi se duse
să-l arate domnului Dam-brcuse.
La zgomotul porţii care se închidea, o perdea fu dată la o parte îndărătul unui geam; şi o femeie se ivi.
Nu avu când s-o recunoască; dar în anticameră se opri în faţa unui tablou, tabloul lui Pellerin, aşezat pe un
scaun, fără îndoială în chip provizoriu.
Reprezenta Republica, sau Progresul, sau Civilizaţia, sub înfăţişarea lui Isus Hristos conducând o
locomotivă, care străbătea o pădure virgină. După o clipă de contemplare, Frédéric exclamă:
– Ce mârşăvie!
– Nu-i aşa, ce zici? zise domnul Dambreuse, intrând în clipa aceea şi închipuindu-şi că era vorba de
doctrina glorificată în tablou şi nu de pictura însăşi.
Martinon apăru şi el. Trecură în cabinet; şi Frédéric tocmai scotea o hârtie din buzunar când
domnişoara Cécile, intrând brusc, articulă cu un aer naiv:
– Mătuşa mea nu e aici?
– Ştii bine că nu e, răspunse bancherul. Dar asta n-are importanţă! Stai jos, domnişoară.