Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Puţin îi păsa lui de profesori! Avea oare o iubită?... Ca să le evite bucuriile, venea cât mai târziu cu putinţă.
Resturi de mâncare acopereau toate mesele. Cei doi chelneri, obosiţi, dormeau prin colţuri, şi un miros de
bucătărie, de lămpi cu ulei, de tutun, umplea sala pustie.
Apoi se întorcea încet pe străzi. Felinarele se legănau făcând să tremure lungi reflexe gălbui peste
noroi. Pe marginea trotuarelor lunecau umbre cu umbrele. Pavajul era lunecos, se lăsa ceaţă, şi i se părea că
întunericul umed care îl învăluia îi cobora la nesfârşit în inimă.
Fu prins de o remuşcare. Se întoarse la cursuri. Dar cum nu ştia nimic din materiile predate până
atunci, fu încurcat de lucruri foarte simple.
Începu să scrie un roman intitulat: Sylvio, fiul pescarului. Lucrurile se petreceau la Veneţia. Eroul era
el însuşi; eroina, doamna Arnoux. Se numea Antonia; şi, ca s-o aibă, ucidea câţiva gentilomi, ardea o parte
din oraş şi cânta sub balconul ei, pe care fâlfâiau în adierea vântului perdelele de damasc roşu din bulevardul
Montmartre. Fu descurajat de prea numeroasele reminiscenţe de care îşi dădu seama; nu merse mai departe şi
trândăvia lui crescu încă pe atât.
Atunci îl rugă fierbinte pe Deslauriers să vină să împartă odaia cu el. Aveau să facă astfel încât să
trăiască din cele două mii de franci pe care îi primea el. Orice era mai bun decât această existenţă de
neîndurat. Deslauriers nu putea pleca încă din Troyes. Îl sfătui să se distreze şi să-l întâlnească pe Sénécal.
Sénécal era meditator la matematici, om cu o inteligenţă solidă şi cu convingeri republicane, un viitor
Saint-Just, spunea secretarul. Frédéric urcase de trei ori cele cinci etaje fără să primească nici o vizită. Nu mai
trecu pe la el.
Voi să se distreze. Se duse la balurile de la Operă. Acea veselie gălăgioasă îl îngheţă de la uşă.
Dealtfel, îl reţinea şi teama unei jigniri băneşti, închipuindu-şi că un supeu cu un domino ar fi dus la o
cheltuială însemnată, că era o mare aventură.
I se părea totuşi că ar trebui să fie iubit. Uneori se trezea cu inima plină de nădejde, se îmbrăca grijuliu
ca pentru o întâlnire şi făcea drumuri nesfârşite prin Paris. La fiecare femeie care mergea înaintea lui sau care
îi venea în faţă, îşi spunea: „Iat-o!" De fiecare dată era o nouă dezamăgire. Gândul la doamna Arnoux dădea
puteri acestei râvne. Avea poate s-o întâlnească în drum. Închipuia, pentru a se apropia de ea, întâmplări
complicate, primejdii extraordinare din care o salva.
Aşa treceau zilele, cu repetarea aceloraşi plictiseli şi a deprinderilor câştigate. Frunzărea broşuri sub
arcadele Odeonului, se ducea să citească La Revue des Deux Monde 6 la cafenea, intra într-o sală la Collège de
France şi asculta un ceas o lecţie de chineză sau de economie politică. În fiecare săptămână îi scria pe lung lui
Deslauriers, cina din când în când în Montmartre, îl vedea uneori pe domnul de Cisy.
Închirie un pian şi compuse valsuri germane.
Într-o seară, la teatrul Palais-Royal, îl zări într-o lojă de avant-scenă pe Arnoux alături de o femeie.
Era ea? Paravanul de tafta verde tras pe marginea lojii îi acoperea faţa. În sfârşit cortina se ridică; paravanul
fu lăsat. Era o persoană înaltă, de vreo treizeci de ani, veştejită, ale cărei buze groase descopereau, când râdea,
nişte dinţi minunaţi. Vorbea familiar cu Arnoux şi-l lovea cu evantaiul peste degete. Apoi o fată tânără,
blondă, cu pleoapele puţin roşii de parcă ar fi plâns, se aşeză între ei. Din clipa aceea Arnoux rămase pe
jumătate aplecat peste umărul ei, spunându-i necontenit cuvinte pe care ea le asculta fără să răspundă.
Frédéric se căznea să descopere condiţia socială a acestor femei îmbrăcate modest cu rochii de culori
întunecate, cu gulere întoarse, plate.
La sfârşitul spectacolului se repezi în culoare. Erau pline de lume. În faţa lui, Arnoux cobora scările
treaptă cu treaptă, ţinându-le pe cele două femei de braţ.
Deodată fu luminat de un felinar. Avea o bucată de voal negru la pălărie. Nu cumva Ea murise? Ideea
asta îl chinui atât de tare pe Frédéric, încât a doua zi dădu fuga la Arta industrială şi, plătind repede una dintre
gravurile expuse în faţa ceasornicului, îl întrebă pe băiatul de prăvălie cum îi mai merge domnului Arnoux.
Băiatul răspunse:
– Păi, foarte bine.
Frédéric adăugă, pălind:
– Şi doamnei?
– Şi doamnei la fel!
Frédéric uită să-şi ia gravura.
Iarna se sfârşi. În primăvară fu mai puţin trist, începu să-şi pregătească examenul, şi după ce-l trecu în
chip mediocru, plecă la Nogent.
Nu se duse la Troyes să-şi vadă prietenul, ca să evite mustrările maică-si. Apoi, la începutul anului
universitar îşi părăsi locuinţa şi luă, pe cheiul Napoleon, două odăi pe care le mobilă. Speranţa unei invitaţii la
familia Dambreuse îl părăsise. Marea lui pasiune pentru doamna Arnoux începea să se stingă.