Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

şir lung de oameni alerga pe terasă, la marginea apei.
– Ei, drace! Era să uit! Forturile sunt ocupate. Trebuie să mă duc acolo. Adio!
Întoarse capul ca să le strige, ridicând puşca:
– Trăiască Republica!
Din coşurile castelului, ieşeau mari vârtejnri de fum negru, răspândind scântei. Bătaia clopotelor, în
depărtare, semăna a behăituri înspăimântate. La dreapta, la stânga, pretutindeni, învingătorii trăgeau cu
armele. Frédéric, deşi n-avea o fire războinică, simţea cum îi tresare sângele galic. Îl prinsese magnetismul
mulţimilor entuziaste. Adulmeca cu voluptate aerul vijelios, mirosind a praf de puşcă; şi totuşi se înfiora sub
efluviile unei imense iubiri, a unei înduioşări supreme şi universale, ca şi cum inima întregii omeniri ar fi
bătut în pieptul lui.
Hussonnet spuse, căscând:
– Ar fi timpul, poate, să mergem să informăm masele!
Frédéric îl urmă la biroul său din piaţa Bursei; se apucă să compună pentru ziarul din Troyes o dare de
seamă asupra evenimentelor în stil liric, o adevărată pagină literară, pe care o semnă. Apoi cinară împreună
într-o cârciumă. Hussonnet era gânditor; excentricităţile Revoluţiei le depăşeau pe ale lui.
După cafea, când se duseră la primărie, ca să mai afle veşti, firea lui veselă învinsese. Sărea peste
baricade ca o capră şi răspundea santinelelor cu glume patriotice.
Auziră proclamându-se Guvernul provizoriu, la lumina torţelor, în sfârşit, la miezul nopţii. Frédéric,
frânt de oboseală, se întoarse acasă.
– Ei, eşti mulţumit? îi spuse servitorului care îl ajuta să se dezbrace.
– Da, desigur, domnule! Dar ce nu-mi place e poporul ăsta! care mărşăluieşte!
A doua zi când se trezi, Frédéric se gândi la Deslauriers. Alergă la el. Avocatul tocmai plecase, fiind
numit comisar în provincie, în seara precedentă, pătrunsese până la Ledru-Rollin 76 şi, sâcâindu-l în numele
Şcolilor, smulsese o numire, o misiune. Dealtfel, zicea portarul, are să scrie săptămâna următoare, ca să-şi dea
adresa.
După asta, Frédéric se duse s-o vadă pe Mareşală. Ea îl primi morocănos, pentru că era supărată pe el
că o părăsise. Necazul însă i se topi după ce o asigură stăruitor că se făcuse pace. Acum, totul se liniştise, nici
un motiv de teamă: o săruta; şi ea declară că e de partea Republicii, cum făcuse şi Monseniorul Arhiepiscop al
Parisului, şi cum aveau să facă degrabă cu un zel miraculos: Magistratura, Consiliul de Stat, Institutul,
Mareşalii Franţei, Changarnier 77 , domnul de Falloux 78 , toţi bonapartiştii, toţi legitimiştii şi un mare număr de
orleanişti.
Căderea Monarhiei fusese atât de rapidă, încât, după prima stupoare, burghezii erau oarecum uimiţi că
mai sunt în viaţă. Execuţia sumară a câtorva tâlhari, împuşcaţi fără judecată, păru foarte justă. Fu repetată
timp de o lună fraza lui Lamartine 79 despre drapelul roşu, „care nu făcuse decât înconjurul lui Champ de
Mars, în timp ce drapelul tricolor..." etc.; şi toţi se adăpostiră la umbra lui, fiecare partid nevăzând dintre cele
trei culori decât pe a sa şi făgăduindu-şi ca, îndată ce va fi cel mai tare, le va înlătura pe celelalte două.
Serviciile fiind suspendate, neliniştea şi neghiobia împingeau pe toată lumea afară din casă. Starea de
neglijenţă a îmbrăcăminţii atenua diferenţele de rang social, ura se ascundea, speranţele se dădeau pe faţă,
mulţimea era plină de îngăduinţă. Mândria unui drept cucerit strălucea pe feţele tuturor. Pretutindeni domnea
o veselie de carnaval, scene de bivuac; nimic nu era mai amuzant ca aspectul Parisului în primele zile.
Frédéric o lua de braţ pe Mareşală; şi hoinăreau pe străzi împreună. Pe ea o distrau cocardele de la
butoniere, stindardele de la ferestre, afişele colorate lipite pe toate zidurile, şi arunca ici colo câţiva bani în
cutiile cu fonduri pentru răniţi, aşezate pe câte un scaun, în mijlocul drumului. Apoi se oprea în faţa
caricaturilor înfăţişând pe Ludovic-Filip, îmbrăcat în cofetar, în saltimbanc, în câine, în lipitoare. Dar oamenii
lui Caussidière 80 , cu sabia şi cu eşarfa lor, o cam speriau. Alteori asistau la plantarea unui arbore al Libertăţii.
Domnii ecleziastici participau la ceremonie, binecuvântând Republica, escortaţi de servitori cu galoane de
aur; şi mulţimea găsea că e foarte bine aşa. Spectacolul cel mai frecvent era acela al delegaţiilor de tot felul,
mergând la primărie să ceară ceva, căci fiecare meserie, fiecare industrie aştepta de la Guvern să pună definitiv
capăt mizeriei. Unii, e adevărat, se duceau acolo ca să-l felicite, sau pur şi simplu să-i facă o mică
vizită, să vadă cum funcţionează maşinăria.
Către mijlocul lunii martie, într-o zi când traversa podul Arcole, având de făcut un comision pentru
Rosanette în cartierul Latin, Frédéric văzu înaintând o coloană de indivizi cu pălării ciudate, cu bărbi lungi. În
frunte, bătând toba, mergea un negru, fost model de atelier, şi cel care purta stindardul pe care flutura în vânt
următoarea inscripţie: „Artişti, pictori", nu era altul decât Pellerin.
El îi făcu semn lui Frédéric să-l aştepte, apoi reapăru după cinci minute, spunând că are timp, deoarece
Guvernul primea în momentul acela pe pietrari. Se ducea împreună cu colegii lui să ceară înfiinţarea unui