Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

ăngilor de fier, răsuna; guarzii municipali nu cedau. Dar o căruţă încărcată cu fân, care ardea ca o torţă
uriaşă, fu trasă lângă perete. Aduseră repede vreascuri, paie, un butoiaş cu spirt. Focul urca de-a lungul
zidurilor; clădirea începu să fumege peste tot ca un solfatar; şi flăcări puternice ieşeau cu un zgomot strident,
sus, printre balustradele terasei. Etajul întâi de la Palais-Royal se umpluse de guarzi naţionali. Se trăgea de la
toate ferestrele din piaţă; gloanţele şuierau; apa fântânii crăpate amestecată cu sânge, alcătuia băltoace;
oamenii alunecau în noroi, peste haine, chipie şi arme; Frédéric simţi ceva moale sub tălpi: era mâna unui
sergent cu manta cenuşie, culcat cu faţa în baltă. Grupuri noi de oameni din popor veneau mereu, împingând
luptătorii spre post. Împuşcăturile se înteţeau. Cârciumile erau deschise; lumea mergea din când în când să
fumeze o pipă, să bea o halbă, apoi se întorcea la luptă. Un câine rătăcit urla. Râdeau de el.
Frédéric fu izbit de un om care, atins de un glonte în şale, căzu pe umărul lui horcăind. Lovitura, poate
îndreptată împotriva lui, îl înfurie; şi se repezi înainte, când un guard naţional îl opri:
– Zadarnic. Regele a plecat, şi dacă nu mă crezi, du-te şi vezi.
Afirmaţia aceasta îl calmă pe Frédéric. Piaţa Carrousel părea liniştită. Palatul Nantes se înălţa tot
singuratec; şi casele din spate, domul Luvrului din faţă, lângă galeria de lemn din dreapta şi terenul viran care
ondula până la barăcile tejghetarilor, erau parcă înecate în culoarea cenuşie a aerului, în care murmure
îndepărtate păreau să se confunde cu ceaţa, în timp ce, la celălalt capăt al pieţei, o lumină vie, căzând printr-o
spărtură a norilor peste faţada Palatului Tuileries 73 , îi desena cu alb toate ferestrele. Lângă Arcul de Triumf,
un cal mort zăcea întins. Îndărătul grilajului, grupuri de cinci-şase persoane stăteau de vorbă. Porţile castelului
erau deschise; servitorii, în prag, îi lăsau pe toţi să treacă.
Jos, într-o săliţă, se serveau castroane cu cafea cu lapte. Unii dintre curioşi se aşezară la masă
glumind; ceilalţi stăteau în picioare şi, printre ei, un birjar. Acesta apucă cu amândouă mâinile un borcan plin
cu zahăr praf, aruncă o privire neliniştită în dreapta şi în stânga, apoi începu să mănânce lacom, cu nasul băgat
în gâtul borcanului. În josul scării celei mari, un bărbat îşi scria numele într-un registru. Frédéric îl recunoscu
de la spate.
– Ia te uită! Hussonnet!
– Da, răspunse boemul. Mă prezint la Curte. Ce glumă bună, nu?
– Dacă am urca?
Ajunseră în sala Mareşalilor. Portretele acestor militari iluştri erau intacte, afară de acela al lui
Bugeaud 74 , străpuns în burtă. Mareşalii stăteau sprijiniţi în sabie, în faţa unui afet de tun, în atitudini măreţe,
cu totul nepotrivite cu împrejurările. O pendulă mare arăta unu şi douăzeci.
Deodată răsună Marsilieza. Hussonnet şi Frédéric se aplecară peste rampă. Intra poporul, care se
năpusti pe scară, zdruncinându-şi în valuri vertiginoase capetele goale, căştile, tichiile roşii, baionetele şi
umerii atât de impetuos, încât oamenii dispăreau în această viermuiala care urca mereu, ca un fluviu împins
îndărăt de o maree de echinox, mugind sub un impuls de nebiruit. Sus, această masă se împrăştie şi cântecul
se opri.
Nu se mai auzea decât bocănitul încălţărilor şi susurul vocilor. Mulţimea inofensivă se mulţumea să
privească. Doar, din când în când, un cot care nu-şi găsea locul spărgea un geam; sau un vas, o statuetă se
rostogoleau de pe o consolă. Lemnăria scârţâia de atâta îngrămădeală. Obrajii tuturor erau roşii, picături mari
de sudoare şiroiau; Hussonnet observă:
– Eroii nu miros prea bine!
– A, eşti exasperant, răspunse Frédéric.
Şi, împinşi fără voia lor, intrară într-un apartament unde, aproape de tavan, se întindea un baldachin de
catifea roşie. Sub el, pe tron, stătea un proletar cu barbă neagră, cu cămaşa întredeschisă, cu un aer hilar ca o
statuetă grotescă. Alţii se urcau pe estradă ca să-i ia locul.
– Ce mit! spuse Hussonnet. Ăsta-i poporul suveran!
Fotoliul fu ridicat pe deasupra capetelor şi străbătu sala legănându-se.
– Ei drăcie! cum se hâţână! Corabia statului e clătinată pe o mare înfuriată! Ce mai joacă! Ce mai
joacă!
Ajunseră cu el la o fereastră şi, în toiul fluierăturilor, îl aruncară.
– Bietul bătrân! spuse Hussonnet, văzându-l cum cade în grădină, de unde fu pornit spre Bastilia, şi
ars.
Atunci izbucni o bucurie frenetică, de parcă ar fi apărut, în locul tronului, un viitor de fericire
nemărginită; şi poporul, mai puţin din răzbunare cât pentru a-şi afirma stăpânirea, sfărâma, smulgea oglinzile
şi perdelele, lustrele, candelabrele, mesele, scaunele, taburetele, toate mobilele, până şi albumele cu desene,
până şi coşuleţele de tapiserie. De vreme ce erau învingători, nu trebuiau oare să se distreze? Calicimea se
împopoţona în bătaie de joc cu dantele şi cu caşmiruri. Franjuri de aur se înfăşurară pe mânecile cămăşilor,