Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Partea a treia
I
Îl trezi brusc zgomotul unor împuşcături; şi, în ciuda insistenţelor Rosanettei, Frédéric vru să vadă cu
orice preţ ce se întâmplă.
Porni în jos pe Champs-Elysées, de unde se auziseră focurile de armă. La colţul străzii Saint-Honoré
se întâlni cu nişte oameni în haine de lucrători care strigau:
– Nu! nu pe acolo! la Palais-Royal!
Frédéric se luă după ei. Grilajul de la biserica Assomption era smuls. Mai încolo observă trei bolovani
în mijlocul străzii, o încercare de baricadă, fără îndoială, apoi cioburi de sticle şi grămezi de sârmă puse acolo
ca să taie drumul cavaleriei; deodată, dintr-o străduţă, se repezi un tânăr înalt şi palid, al cărui păr negru
flutura pe umerii acoperiţi cu un fel de maiou cu picăţele colorate. Ţinea o puşcă lungă de soldat şi alerga în
vârful picioarelor, în papuci, ca-un somnambul, cu o agilitate de tigru. Din când în când se auzea o
detunătură.
În ajun, seara, spectacolul căruţei încărcate cu cinci cadavre culese de pe bulevardul Capucines
schimbase hotărârile poporului; în timp ce la Tuileries adjutanţii se schimbau unul după altul şi domnul
Mole 70 care încercase să constituie un nou cabinet, nu se mai întorsese, iar domnul Thiers 71 se străduia să
alcătuiască altul, în timp ce Regele se tocmea, şovăia, apoi dădea lui Bugeaud 72 comandamentul suprem
pentru a-l împiedica să-l exercite, insurecţia se organiza formidabil, de parcă ar fi fost condusă de un singur
braţ. Bărbaţi de o elocvenţă frenetică vorbeau mulţimii pe la colţul străzilor; alţii trăgeau clopotele la biserici,
sunând alarma; se turna plumb, se făceau cartuşe; copacii de pe bulevarde, vespasienele, băncile, gardurile,
felinarele, totul era smuls, răsturnat; dimineaţa, Parisul era plin de baricade. Rezistenţa nu ţinu mult;
pretutindeni intervenea Garda naţională; aşa încât, la ora opt, poporul, de voie de nevoie, pusese stăpânire pe
cinci cazărmi, pe aproape toate primăriile, pe punctele strategice cele mai importante. De la sine, fără
zguduiri, monarhia se topea într-o descompunere rapidă; şi acum, atacau postul de la Château-d'Eau, pentru a
elibera cincizeci de prizonieri, care nici nu existau.
Frédéric fu silit să se oprească la intrarea în piaţa înţesată de grupuri înarmate. Companii de infanterie
ocupau străzile Saint-Thomas şi Fromanteau. O baricadă enormă astupa strada Valois. Fumul care se legăna
pe creasta ei se întredeschise, câţiva răsculaţi alergau făcând gesturi largi, apoi dispărură; împuşcăturile se
auzeau iar. Postul le răspundea, fără ca înăuntru să se zărească cineva; ferestrele lui, apărate de obloane de
stejar, erau străpunse de orificii pentru ţeava puştilor; şi monumentul, cu cele două etaje ale lui, cu cele două
aripi, cu fântână la primul şi portiţă la mijloc, începea să fie stropit cu pete albe sub loviturile gloanţelor.
Scara, cu trei trepte, rămânea goală.
Alături de Frédéric, un bărbat cu tichie frigiană şi cu o raniţă pe deasupra unei veste tricotate se certa
cu o femeie legată la cap cu un turban. Ea îi spunea:
– Vino acasă, când îţi spun! Vino acasă!
– Lasă-mă în pace! răspundea bărbatul. Poţi să vezi de poartă şi singură. Cetăţene, vă întreb, nu-i
drept? Mi-am făcut datoria totdeauna, în 1830, în '32, în '34, în '39! Astăzi, când ceilalţi se bat, trebuie să mă
bat şi eu! Du-te!
Şi portăreasa cedă până la urmă mustrărilor lui şi celor ale unui guard naţional de lângă ei, om de vreo
patruzeci de ani, a cărui figură blajină era împodobită cu un colier de barbă blondă. El îşi încărca arma şi
trăgea, stând de vorbă cu Frédéric, tot atât de liniştit în mijlocul răscoalei, ca un horticultor la el în grădină.
Un băiat tânăr cu şorţ se dădea bine pe lângă el ca să obţină capsule pentru puşca lui, o frumoasă carabină de
vânătoare pe care i-o dăduse „un domn".
– Ia de la spatele meu, spuse burghezul, şi dă-te la o parte! au să te omoare!
Tobele băteau asaltul. Se auzeau strigăte ascuţite, urale triumfătoare. O agitaţie continuă făcea
mulţimea să oscileze. Frédéric, prins între două grupuri numeroase, nu se mişca, fascinat şi amuzat în acelaşi
timp. Răniţii care cădeau, morţii întinşi pe jos nu păreau adevăraţi răniţi, adevăraţi morţi. I se părea că asistă
la un spectacol.
În mijlocul tălăzuirii, pe deasupra capetelor, apăru un bătrân în haine negre pe un cal alb, cu şa de
catifea. Într-o mână ţinea o ramură verde, în cealaltă o hârtie, şi le scutura cu încăpăţânare. În sfârşit,
pierzându-şi speranţa de a fi auzit, se retrase.
Trupa de infanterie dispăruse şi numai guarzii municipali mai rămăseseră să apere postul. Un val de
cutezători se năpusti pe trepte; unii căzură, alţii se năpustiră pe urma lor; şi uşa, zdruncinată de loviturile