Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Ea visase în noaptea precedentă că se afla de multă vreme pe trotuarul străzii Tronchet. Aştepta ceva
nedeterminat, important totuşi şi, fără să ştie de ce, se temea să nu fie văzută. Dar un blestemat de căţel,
îndârjit împotriva ei, îi tot muşca poala rochiei. Se întorcea cu încăpăţânare şi lătra din ce în ce mai tare.
Doamna Arnoux se trezi. Lătratul câinelui continua. Ciuli urechea. Zgomotul venea din odaia fiului ei. Se
repezi acolo, cu picioarele goale. Copilul tuşea. Mâinile îi erau fierbinţi, obrazul roşu şi vocea ciudat de
răguşită. Respiraţia îi era tot mai grea, din clipă în clipă. Rămase aplecată până la ziuă deasupra plăpumii lui
ca să-l supravegheze.
La ora opt, toboşarul gărzii naţionale veni să-i spună domnului Arnoux că tovarăşii lui îl aşteptau. Se
îmbrăcă repede şi plecă, făgăduind să treacă întâi pe la doctorul lor, domnul Colot. La zece, văzând că domnul
Colot nu vine, doamna Arnoux trimise jupâneasa după el. Doctorul plecase la ţară, şi tânărul care-i ţinea locul
făcea vizitele la domiciliu.
Eugene stătea cu capul pieziş pe pernă, încreţindu-şi sprâncenele, dilatându-şi nările; bietul lui obrăjor
era mai alb decât cearşafurile; şi la fiecare inspiraţie, din ce în ce mai scurtă, uscată şi parca metalică, îi ieşea
un şuierat din laringe. Tuşea lui semăna cu zgomotul acelor mecanisme barbare care fac să scheune căţeii de
carton.
Doamna Arnoux fu cuprinsă de spaimă. Se repezi la sonerie, chemând în ajutor, strigând:
– Un doctor! un doctor!
În zece minute, sosi un domn bătrân cu cravată albă şi cu favoriţi cărunţi, bine potriviţi. Puse multe
întrebări în legătură cu obiceiurile, vârsta şi temperamentul băiatului, apoi îi examină gâtul, îşi lipi capul de
spatele lui şi scrise o reţetă. Calmul acestui om era odios. Mirosea a îmbălsămare. Doamnei Arnoux îi venea
să-l bată. Doctorul spuse că se va întoarce în aceeaşi seară.
Curând începură iar cumplitele accese de tuse. Uneori, copilul se ridica brusc. Mişcări convulsive îi
cutremurau muşchii pieptului şi, când aspira, pântecele lui se scobea de parcă s-ar fi sufocat după o goană.
Apoi cădea iar cu capul pe spate şi cu gura larg deschisă. Doamna Arnoux încerca cu nesfârşite precauţii să-l
facă să înghită conţinutul fiolelor, siropul de ipecacuană, o poţiune expectorantă. Copilul însă dădea la o parte
lingura, gemând încetişor. Parcă îşi sufla cuvintele.
Din când în când, recitea reţeta. Cele scrise aici o îngrozeau; poate că farmacistul greşise. Neputinţa ei
o scotea din fire. În sfârşit sosi şi elevul domnului Colot.
Era un tânăr cu o înfăţişare modestă, nou în meseria lui, dar care nu-şi ascunse deloc impresia. Întâi
stătu nehotărât, de frică să nu se compromită, şi apoi prescrise să se aplice bucăţi de gheaţă. Fură greu de
găsit. Băşica în care puseseră bucăţile se sparse. Trebui să i se schimbe cămaşa. Toată această dezordine
provocă un nou acces mai îngrozitor.
Copilul începu să-şi smulgă fesele din jurul gâtului, ca şi cum ar fi vrut să înlăture obstacolul care îl
înăbuşea, şi zgâria peretele, apuca perdelele patului, căutând un punct de sprijin ca să respire. Faţa i se
învineţise acum, şi tot corpul, acoperit de o sudoare rece, părea că slăbeşte. Ochii lui rătăciţi se îndreptau spre
maică-sa cu groază. Îi arunca braţele în jurul gâtului, se agăţa de ea deznădăjduit; iar ea, stăpânindu-şi
suspinele, îi murmura cuvinte pline de dragoste.
– Da, dragostea mea, îngerul meu, comoara mea!
Apoi, urmau clipe de linişte.
Doamna Arnoux se duse să-i aducă jucării, o paiaţă, o colecţie de poze, şi i le înşiră pe pat ca să-l
distreze. Încercă chiar să-i cânte.
Începu un cântec pe care i-l îngâna odinioară, când îl legăna înfăşându-l pe acelaşi scăunel tapisat. Dar
el fu străbătut de un fior de-a lungul trupului, ca o undă sub bătaia vuitului; globurile ochilor îi ieşeau din
orbite; crezu că moare, şi întoarse capul să nu vadă.
După o clipă avu puterea să-l privească. Trăia. Orele trecură unele după altele, grele, întunecate,
nesíârşite, deznădăjduite; nu mai număra minutele decât după progresia acestei agonii. Zguduiturile pieptului
îl aruncau înainte parcă pentru a-l sfărâma; în cele din urmă vomită ceva ciudat, care semăna cu un tub de
pergament. Ce era oare? Ea îşi închipui că îşi scuipase o bucată din măruntaie. Dar copilul respira larg,
regulat. Această aparenţă de mai bine o înspăimântă mai mult decât tot restul; stătea încremenită, cu braţele
atârnând, cu ochii ficşi, când sosi domnul Colot. Copilul, după părerea lui, era salvat.
Ea întâi nu înţelese, şi ceru să i se repete fraza. Nu era oare una din acele consolări obişnuite ale
medicilor? Dar doctorul plecă liniştit. Atunci i se păru că se dezleagă corzile care-i strângeau inima.
– Salvat! E cu putinţă?
Deodată gândul la Frédéric îi veni în minte clar şi inexorabil. Era un avertisment al Providenţei. Dar
Domnul, în mila lui, nu voise s-o pedepsească de tot! Ce ispăşire, mai târziu, dacă se lăsa dusă de această
dragoste! Fără îndoială, fiul ei ar fi suferit jigniri din pricina ei; şi doamna Arnoux îl văzu bărbat tânăr, rănit