Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

flacără mai profundă, când puterea sentimentelor se îmbină cu experienţa vieţii şi când, spre sfârşitul
înfloririi, fiinţa întreagă îşi revarsă bogăţiile în armonia frumuseţii ei. Niciodată nu fusese mai blândă, mai
îngăduitoare. Sigură că nu va păcătui, se lăsa dusă de un sentiment care-i părea un drept câştigat prin atâtea
necazuri. Totul era atât de bun şi de nou. Ce prăpastie între grosolănia lui Arnoux si adoraţia lui Frédéric!
El tremura de frică să nu piardă cu un cuvânt tot ce credea că a câştigat, spunându-şi că poţi să prinzi
din nou un prilej, dar nu poţi şterge urmările unei prostii. Dorea ca ea să i se dea, nu s-o ia el. Certitudinea
dragostei ei îl delecta ca o senzaţie anterioară posesiunii, şi apoi farmecul persoanei ei îi tulbura mai mult
inima decât simţurile. Era o beatitudine nemărginită, o asemenea exaltare, încât uita până şi posibilitatea unei
fericiri totale. Când era departe de ea, îl rodeau dorinţi furioase.
Curând, se iviră mari intervale de tăcere în dialogurile lor. Câteodată, un fel de pudoare sexuală îi
făcea pe amândoi să roşească. Toate precauţiile pentru a-şi ascunde dragostea, o dezvăluiau şi mai tare; cu cât
era mai puternică, cu atât atitudinea lor era mai reţinută. Prin repetarea unei asemenea minciuni, sensibilitatea
lor se exaspera. Se desfătau cu delicii de mirosul frunzelor umede, sufereau din pricina vântului de la răsărit,
simţeau enervări fără pricină, aveau presimţiri funebre; un zgomot de paşi, scârţâitul unei mobile, îi
înspăimântau ca şi cum ar fi fost vinovaţi; li se părea că sunt împinşi către o prăpastie; îi învăluia o atmosferă
încărcată de furtună; şi, când Frédéric se plângea, ea se acuza pe ea însăşi.
– Da! îţi fac numai rău! Par o cochetă! Nu mai veni!
Atunci, el repeta aceleaşi jurăminte – pe care ea le asculta cu aceeaşi plăcere de fiecare dată.
Întoarcerea ei la Paris şi complicaţiile de Anul nou le întrerupseră întâlnirile pentru câtăva vreme.
Când se întoarse, Frédéric, avea în atitudine ceva mai îndrăzneţ. Ea ieşea în fiecare clipă ca să dea ordine, şi
primea, împotriva rugăminţilor lui, pe toţi burghezii care veneau s-o vadă. Subiectul conversaţiilor era atunci
Léotade, domnul Guizot, Papa, insurecţia de la Palermo şi banchetul din arondismentul al XII-lea care-i
îngrijora 67 . Frédéric îşi uşura sufletul tunând şi fulgerând împotriva Puterii; căci el dorea, ca şi Deslauriers, o
răsturnare universală, atât era de acrit acum. Doamna Arnoux era şi ea mai abătută.
Soţul său mergea din extravaganţă în extravaganţă: întreţinea o muncitoare de la manufactură, cea
căreia i se spunea femeia din Bordeaux. Doamna Arnoux însăşi i-o spuse lui Frédéric. El voia să scoată din
asta un argument, „deoarece era trădată".
– O, eu nu mă frământ pentru asta! spuse ea.
Lui Frédéric îi păru că această declaraţie întăreşte şi mai mult intimitatea lor. Arnoux bănuia ceva?
– Nu! Acum nu!
Ea îi povesti că într-o seară Arnoux, după ce îi lăsase împreună, se întorsese, ascultase la uşă şi, cum
ei vorbeau despre lucruri indiferente, trăia de atunci într-o încredere deplină.
– Pe bună dreptate, nu-i aşa? spuse Frédéric cu amărăciune.
– Da, fără îndoială.
Ar fi fost mai bine să nu-i scape acest cuvânt.
Într-o zi, ea nu era acasă la ora la care venea el de obicei. Asta fu pentru Frédéric o trădare.
Se supără apoi văzând florile pe care i le aducea mereu puse într-un pahar cu apă.
– Dar unde vrei să le pun?
– O, nu acolo, în orice caz. Dealtfel şi acolo le e mai puţin frig decât pe inima dumitale.
După câtva timp, îi reproşa că se dusese în ajun la teatru, la Italieni, fără să-l vestească. Alţii o
văzuseră, o admiraseră; o iubiseră poate. Frédéric insista asupra acestor bănuieli numai ca să-i găsească
pricină, s-o chinuie; căci începea s-o urască, şi aşa cel puţin împărtăşea şi ea o parte din suferinţele lui!
Într-o după-amiază (pe la mijlocul lui februarie) o găsi foarte emoţionată. Eugene se plângea că-l
doare gâtul. Doctorul spusese totuşi că nu era nimic grav, un guturai zdravăn, o gripă. Frédéric fu impresionat
de aerul ameţit al copilului. O linişti totuşi pe mamă, citând copii de aceeaşi vârstă care avuseseră simptome
asemănătoare şi se vindecaseră repede.
– E adevărat?
– Da, desigur.
– O, ce bun eşti!
Şi îi luă mâna. El i-o strânse într-a lui.
– Dă-mi drumul.
– Ce importanţă are, deoarece ai dat-o celui care te consolează! Accepţi să te consolez, dar te îndoieşti
de mine... când îţi vorbesc de dragostea mea!
– Nu mă îndoiesc, dragul meu.
– De ce această neîncredere, ca şi cum aş fi un ticălos în stare să abuzeze!...
– O, nu!...