Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

manualele de drept la Summa divisio personarum.
Bucuriile pe care şi le făgăduise nu veneau; şi după ce epuiza un cabinet de lectură, parcurse colecţiile
Luvrului şi se duse de câteva ori la spectacole, căzu într-o inactivitate fără margini.
O mie de lucruri noi se adăugau la tristeţea lui. Trebuia să-şi numere albiturile şi să-l îndure pe portar,
un bădăran cu înfăţişare de infirmier, care venea de dimineaţă, mirosind a alcool şi bodogănind, să-i facă
patul. Apartamentul lui, împodobit cu o pendulă de alabastru, îi displăcea. Pereţii erau subţiri; îi auzea pe
studenţi, făcând punci, râzând, cântând.
Sătul de singurătatea asta, îşi căută unul din foştii colegi, numit Baptiste Martinon; şi îl găsi într-o
pensiune burgheză din strada Saint-Jacques, tocind la procedură în faţa unui foc de mangal.
În faţa lui, o femeie în rochie de pânză imprimată îi cârpea ciorapii.
Martinon era ceea ce se numeşte un bărbat foarte frumos: înalt, bucălat, cu trăsături regulate şi ochi
albăstrui bulbucaţi; tatăl lui, un mare agricultor, îl destinase magistraturii. Vrând să pară serios de pe acum,
purta o barbă tunsă în formă de colier.
Cum necazurile lui Frédéric nu aveau o pricină raţională şi nici el nu putea invoca nici o nenorocire,
Martinon nu înţelese nimic din jelaniile lui în privinţa existenţei. Se ducea în fiecare dimineaţă la Şcoala de
Drept, pe urmă se plimba în grădina Luxembourg, îşi bea seara jumătatea de ceaşcă de cafea şi, cu o mie cinci
sute de franci pe an şi dragostea acestei lucrătoare, se simţea pe deplin fericit.
„Ce bine de el!" exclamă în sinea lui Frédéric.
La Şcoală făcuse altă cunoştinţă, domnul de Cisy, odraslă de neam mare şi care părea o domnişoară
după drăgălăşenia purtărilor lui.
Domnul de Cisy se ocupa de desen, îi plăcea goticul. Se duseră împreună de mai multe ori să admire
Sainte-Chapelle şi Notre-Dame. Dar distincţia tânărului patrician acoperea una din cele mai sărăcăcioase
inteligenţe. Orice îl surprindea; râdea mult de cea mai mică glumă şi dovedea o nevinovăţie atât de
desăvârşită, încât Frédéric îl luă la început drept un poznaş, iar la sfârşit îl socoti un nătărău.
Nu-şi putu deci deschide sufletul în faţa nimănui; şi aştepta mereu o invitaţie la Dambreuse.
De Anul nou le trimise cărţi de vizită, dar nu primi nici una.
Se mai duse o dată la Arta industrială.
Se duse şi a treia oară şi îl văzu în sfârşit pe Arnoux care se certa în mijlocul a cinci sau şase persoane
şi abia îi răspunse la salut; Frédéric fu jignit. Totuşi căută mai departe să ajungă până la Ea.
Mai întâi îi veni ideea să se ducă acolo des, ca să se tocmească asupra unor tablouri. Apoi se gândi să
strecoare în cutia ziarului câteva articole „foarte tari", ceea ce l-ar fi pus în relaţie cu Arnoux. Ar fi fost oare
mai bine să meargă drept la ţintă, să-şi declare dragostea? Atunci compuse o scrisoare de douăsprezece
pagini, plină de clocot liric şi de figuri de retorică interpelative; dar o rupse şi nu făcu nimic, nu încercă nimic,
împietrit de frica insuccesului.
Deasupra prăvăliei lui Arnoux se aflau la primul cat trei ferestre, luminate în fiecare seară. Îndărătul
lor se mişcau umbre, mai ales una. Era a ei şi venea de foarte departe să privească aceste ferestre şi să
contemple acea umbră.
O negresă pe care o întâlni într-o zi în Tuileries ţinând o fetiţă de mână îi aduse aminte de negresa
doamnei Arnoux. Trebuie să fi venit şi ea acolo ca şi celelalte; de câte ori străbătea acel loc îi bătea inima în
speranţa că o va întâlni. În zilele însorite îşi continua plimbarea până la capătul bulevardului Champs-Elysées.
Femei aşezate nepăsător în căleşti, cu vălurile fluturând în vânt, defilau pe lângă el în pasul sigur al
cailor, cu o legănare uşoară care făcea să trosnească tapiţeriile de piele lucioasă. Trăsurile deveneau mai
numeroase şi, întârziindu-şi plecarea de la Rond-Point, ocupau întreaga şosea. Coamele se aflau alături de
coame, felinarele lângă felinare; şi scăriţele de oţel, strunele de argint, cataramele de aramă aruncau ici şi colo
puncte luminoase între pantalonii scurţi, mănuşile albe şi blănurile ce se revărsau peste blazoanele de pe
portiere. Se simţea ca pierdut într-o lume depărtată. Ochii îi rătăceau peste capetele femeieşti; şi asemănări
vagi i-o aduceau în minte pe doamna Arnoux. Şi-o închipuia în mijlocul celorlalte, într-unul din acele cupeuri
mici asemănătoare cu cupeul doamnei Dambreuse. Dar soarele apunea şi vântul rece ridica vârtejuri de praí.
Vizitiii îşi vârau bărbiile în legăturile de la gât, roţile începeau să se învârtească mai repede, macadamul
scârţâia şi toate echipajele coborau în trap grăbit pe lungul bulevard, atingându-se, îndepărtându-se unul de
altul, apoi se risipeau în piaţa Concorde. În spatele grădinii Tuileries cerul căpăta culoarea ardezìei. Copacii
alcătuiau două mase enorme, vineţii în partea de sus. Se aprindeau felinarele cu gaz; iar Sena, verzuie pe toată
întinderea ei, se sfâşia în reflexe argintii lovindu-se de stâlpii podurilor.
Se ducea să cineze pentru preţul de patruzeci şi trei de soli într-un restaurant pe strada La Harpe.
Se uita cu dispreţ la vechea tejghea de acaju, la şerveţelele pătate, la argintăria năclăită şi la pălăriile
agăţate pe pereţi. Cei care îl înconjurau erau studenţi ca şi el. Vorbeau despre profesorii, despre iubitele lor.