Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

dintr-una şi ar fi frecventat-o pe cealaltă. Toţi erau încântaţi de Frédéric. Farmacistul îl compară chiar cu
domnul d'Alton-Shée 66 ; care, cu toate că era pair de Franţa, apăra cauza Poporului.
Veni ora plecării. Toţi se despărţiră strângându-şi mâna cordial; Dussardier, din dragoste, porni să-i
conducă pe Frédéric şi pe Deslauriers. Îndată ce ajunseră în stradă, avocatul păru că se gândeşte şi, după o
clipă de tăcere, spuse:
– Va să zică eşti foarte supărat pe Pellerin?
Frédéric nu-şi ascunse necazul.
Pictorul totuşi îşi retrăsese faimosul tablou din vitrină. Nu trebuiau să se certe între ei pentru fleacuri.
De ce să-şi facă un duşman?
– A cedat unui moment de enervare, lucru uşor de înţeles la un om care n-are un sfanţ. Tu nu poţi
înţelege asta!
Şi, după ce Deslauriers urcă în apartamentul lui, comisul se ţinu după Frédéric. Îl îndemnă chiar să
cumpere portretul. De fapt, Pellerin, pierzându-şi nădejdea că îl va intimida, îi bătuse la cap să intervină
pentru ca, datorită lor, să i-l ia.
Deslauriers îi mai vorbi despre asta, stărui. Pretenţiile piciorului erau modeste.
– Sunt sigur că, poate, cu vreo cinci sute de franci..
– Eh, dă-i banii. Uite-i, zise Frédéric.
Chiar în seara aceea, i se aduse tabloul. Îi păru şi mai îngrozitor dqcât prima oară. Nuanţele şi umbrele
erau şi mai plumburii din pricina prea deselor retuşări, şi păreau mohorâte în raport cu luminile care, rămase
strălucitoare pe ici pe colo, distonau în ansamblu.
Frédéric îl critică plin de amărăciune, ca să se răzbune că-l plătise. Deslauriers îl crezu pe cuvânt şi îi
aprobă purtarea, căci ambiţia lui era să constituie o falangă al cărei şef să fie el. Unii oameni se bucură să-i
pună pe prietenii lor să facă lucruri care le sunt neplăcute.
În timpul acesta, Frédéric nu mai fusese pe la Dambreuse. Nu avea capitalul necesar. Ar fi trebuit să
dea lungi explicaţii; şi şovăia să se hotărască. Poate că avea dreptate. Nimic nu mai era sigur acum, nici
afacerea cu huila mai mult decât altele; trebuia să se retragă din lumea aceea; în sfârşit, Deslauriers contribui
la renunţarea lui. De atâta ură, devenea virtuos; şi era mai bucuros ca Frédéric să rămână în mediocritate. În
felul acesta, rămânea egal cu el, şi în legături mai strânse.
Comisionul domnişoarei Roque fusese executat foarte prost. Tatăl ei îi scrise, dându-i cele mai precise
explicaţii, şi îşi termina, scrisoarea cu această glumă: „Cu riscul de a-ţi da o muncă de negru".
Frédéric nu putea să-l evite pe Arnoux. Urcă în magazin şi nu văzu pe nimeni. Casa de comerţ se
prăbuşea, funcţionarii imitau nepăsarea patronului.
Înainta de-a lungul etajerei încărcate cu faianţe, care ocupa de la un capăt la altul mijlocul încăperii;
apoi, ajungând în fund, în faţa tejghelei, merse mai apăsat ca să fie auzit.
Draperia fu dată la o parte, şi doamna Arnoux se ivi.
– Cum, dumneata aici! Dumneata!
– Da, spuse ea cam tulburată. Căutam...
El îi zări batista lângă pupitru şi îşi închipui că venise la soţul ei ca să-şi dea seama de ceva, să-şi
limpezească o nelinişte.
– Dar... poate ai nevoie de ceva? spuse ea.
– De o nimica toată, doamnă.
– Vânzătorii ăştia sunt insuportabili, lipsesc mereu.
Nu trebuia să-i certe. Dimpotrivă, lui îi părea bine de împrejurarea aceasta.
Ea îl privi ironic.
– Ei, şi căsătoria?
– Ce căsătorie?
– A dumitale.
– A mea? Niciodată!
Ea făcu un gest de tăgăduială.
– Şi dacă ar fi adevărat, la urma urmei? Te refugiezi în mediocritate, când eşti deznădăjduit de
frumuseţea la care ai visat!
– Totuşi, nu toate visurile îţi erau aşa de nevinovate!
– Ce vrei să spui?
– Când te plimbai la curse cu... nişte persoane!...
Frédéric o blestemă pe Mareşală. Îşi aminti deodată ceva:
– Dar chiar dumneata, odată, m-ai rugat s-o văd, în interesul lui Arnoux.