Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Nu se făcu nici o aluzie la articolul lui, pe care îl regreta, dealtfel, mai ales că Mareşala îl certase
zdravăn.
Văzuse la teatrul lui Dumas Cavalerul de Maison-Rouge şi găsea piesa plicticoasă.
O asemenea părere îi uimi pe democraţi, care o găseau prin tendinţele, prin decorurile ei mai cu
seamă, măgulitoare pentru credinţele lor. Protestară. Sénécal, ca să sfârşească discuţia, întrebă dacă piesa
servea Democraţiei.
– Da... poate, dar are un stil...
– Ei, asta-i bună acum. Ce e stilul? Ideea e principalul! Şi, tăindu-i vorba lui Frédéric care voia să
spună ceva:
– Afirmam deci că, în afacerea Praslin 61 ...
Hussonnet îl întrerupse:
– Ah, şi ăsta e un refren! Ce mă mai plictiseşte!
– Şi pe alţii, nu numai pe dumneata! replică Deslauriers. Cinci ziare au fost interzise! Ascultaţi această
notă!
Şi, scoţându-şi carnetul, citi:
– Am suportat, de la instaurarea celei mai bune republici, o mie două sute douăzeci şi nouă de procese
de presă, de unde a rezultat pentru ziarişti: trei mii o sută patruzeci şi unu ani de puşcărie, cu modica sumă de
şapte milioane o sută zece mii cinci sute de franci amendă. E drăguţ, nu?
Toţi râseră cu amărăciune. Frédéric, însufleţit ca şi ceilalţi, reluă:
– La Democraţie Pacifique are un proces pentru foiletonul publicat, un roman intitulat Partea
femeilor.
– Ei, asta-i, zise Hussonnet. Dacă ni se interzice şi partea femeilor!
– Dar ce nu se interzice? strigă Deslauriers. E interzis să fumezi în Luxembourg 62 , interzis să cânţi
imnul închinat lui Pius al IX-lea 63 !
– Şi acum interzic banchetul tipografilor 64 ! articulă o voce joasă.
Era glasul arhitectului, ascuns în umbra alcovului şi care nu scosese nici un cuvânt până atunci. Acesta
adăugă că, în urmă cu o săptămână, fusese condamnat, pentru ofensă adusă regelui, un oarecare Rouget.
– Rouget s-a fript 65 , zise Hussonnet.
Această glumă păru atât de nepotrivită lui Sénécal, încât îi reproşă că îl apără pe „saltimbancul de la
primărie, pe prietenul trădătorului Dumouriez".
– Eu? dimpotrivă!
El găsea că Ludovic-Filip e banal, guard naţional, tot ce poate fi mai băcan şi mai burghez! Şi, cu
mâna la inimă, boemul începu să înşire frazele sacramentale: – „Mereu, cu o plăcere crescândă... –
Naţionalitatea poloneză nu va pieri... – Marile noastre lucrări vor continua... Daţi-mi bani pentru mica mea
familie..."! Toţi râdeau tare, proclamându-l un băiat delicios, spiritual; veselia crescu şi mai mult la sosirea
castronului cu punci adus de un limonagiu.
Flăcările alcoolului şi cele ale lumânărilor încălziră repede apartamentul; şi lumina mansardei,
traversând curtea, bătea marginea unui acoperiş din faţă, unde se ridica negru, în noapte, burlanul unui coş.
Vorbeau tare, toţi deodată; îşi scoseseră redingotele, ciocneau paharele, loveau mobilele.
Hussonnet strigă:
– Aduceţi înaltele doamne, ca să fie mai „Tour de Nesle": culoare locală şi rembrandtiană, ce naiba!
Şi farmacistul, care tot învârtea la punci, începu să cânte cât îl ţinea gura
Am doi boi la mine-n staul
Doi boi albi şi foarte mari...
Sénécal îi astupă gura cu mâna, nu-i plăcea dezordinea; şi locatarii începură să apară la ferestre,
surprinşi de gălăgia neobişnuită din locuinţa lui Dussardier.
Bietul băiat era fericit şi spuse că petrecerea îi amintea micile lor şedinţe de altădată, pe cheiul
Napoleon; totuşi, câţiva lipseau, de pildă Pellerin...
– Ne putem lipsi de el, spuse Frédéric.
Şi Deslauriers se interesă despre Martinon:
– Ce mai e cu acest domn interesant?
Imediat, Frédéric, descărcându-şi ciuda, atacă deşteptăciunea lui Martinon, caracterul, falsa lui
eleganţă, omul în întregime. Era într-adevăr un ţăran parvenit! Noua aristocraţie, burghezia, nu valora nici pe
departe cât cea veche, nobilimea. El susţinea acest lucru; şi democraţii aprobau, ca şi cum ar fi făcut parte