Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Aceste gânduri îl preocupară toată seara; şi era gata să se culce când intră o femeie.
– Eu sunt, spuse râzând domnişoara Vatnaz. Vin din partea Rosanettei.
Deci se împăcaseră?
– Da, zău! Nu sunt rea, o ştii bine. Pe deasupra biata fată... Ar fi prea lung de povestit.
Pe scurt, Mareşala dorea să-l vadă, aştepta un răspuns, scrisoarea ei se plimbase de la Paris la Nogent;
domnişoara Vatnaz nu-i cunoştea conţinutul.
Atunci Frédéric se interesă de Mareşală.
Era, acum, cu un om foarte bogat, un rus, prinţul Tzerninkoff, care o văzuse la curse, la Champ de
Mars, vara trecută.
– Au trei trăsuri, cal de călărie, livrea, groom în stil englezesc, casă la ţară, lojă la Italieni şi încă o
mulţime de lucruri. Asta-i, dragul meu.
Şi domnişoara Vatnaz, ca şi cum ar fi profitat şi ea de această schimbare de situaţie, părea mai veselă,
chiar fericită. Îşi scoase mănuşile şi cercetă mobilele şi bibelourile din cameră. Le aprecia la preţul real, ca un
anticar. Ar fi trebuit s-o consulte pe ea ca să le obţină mai ieftine. Îl felicită pentru bunul lui gust.
– A, ce drăguţ, foarte bine! Numai dumneata ai idei de astea! Apoi, zărind o uşă la capul alcovului:
– Pe aici le dai drumul femeiuştelor, nu?
Şi îl luă prieteneşte de bărbie. El tresări la atingerea mâinilor ei lungi, slabe şi în acelaşi timp moi.
Avea în jurul încheieturii mâinilor un volănaş de dantelă şi, pe corsajul rochiei verzi, pasmanterii ca un husar.
Pălăria ei de tul negru, cu boruri coborâte, îi ascundea puţin fruntea; ochii îi străluceau sub bor; părul
răspândea un parfum de paciuli; lampa de pe o măsuţă, luminând-o de jos în sus ca o rampă de teatru, îi
scotea în relief maxilarul; şi brusc, în faţa acestei femei urâte care îşi mlădia talia ca o panteră, Frédéric simţi
o dorinţă enormă, o poftă de voluptate bestială.
Ea îi spuse cu o voce mieroasă, scoţând din portmoneu trei pătrăţele de hârtie:
– Ai să-mi cumperi asta!
Erau trei bilete pentru o reprezentaţie în beneficiul lui Delmar.
– Cum, el?
– Desigur!
Domnişoara Vatnaz, fără să explice mai mult, adăugă că îl adora mai mult decât oricând. Actorul,
după spusa ei, se clasa definitiv printre „somităţile epocii". Şi nu întruchipa cutare sau cutare personaj, ci
însuşi geniul Franţei, Poporul! Avea un suflet plin de omenie; înţelegea Arta ca pe un har! Frédéric, ca să
scape de aceste elogii, îi dădu banii pentru cele trei bilete.
– Inutil să vorbeşti de asta, acolo! Vai ce târziu e, Doamne! Trebuie să plec. A! uitam adresa: strada
Grange-Batelière, 14.
Şi în prag:
– Adio, om iubit!
„Iubit de cine? se întrebă Frédéric. Ce persoană ciudată!"
Şi îşi reaminti că Dussardier îi spusese într-o zi desprea ea: „O, nu-i mare lucru de capul ei!" făcând
parcă aluzie la nişte afaceri puţin onorabile.
A doua zi se duse la Mareşală. Locuia într-o casă nouă, ale cărei storuri erau deschise în afară, spre
stradă. La fiecare palier se afla o oglindă pe perete, o jardinieră rustică în faţa ferestrelor, un covor de pânză
de-a lungul treptelor; şi, când intrai de afară, răcoarea scării îţi părea odihnitoare.
Veni să deschidă un servitor, un valet în vestă roşie. În anticameră, pe banchetă, se aflau o femeie şi
doi bărbaţi, furnizori, fără îndoială, care aşteptau ca în vestibulul unui ministru. La stânga, uşa sufrageriei
întredeschisă lăsa să se vadă sticle goale pe bufete, şervete pe spătarul scaunelor; şi, paralel, se deschidea o
galerie unde grilaje de lemn aurit susţineau spaliere de trandafiri. Jos în curte, doi băieţi, cu braţele goale,
frecau un landou. Vocile lor se auzeau de sus odată cu zgomotul intermitent al unei ţesale lovite de o piatră.
Servitorul se întoarse. „Doamna va primi pe domnul": şi îl conduse prin a doua anticameră, apoi
traversară un salon mare, tapetat cu brocart galben, cu torsade în colţuri care se întâlneau pe plafon şi păreau
continuate cu împletiturile lustrei, ce aveau forma unor cabluri. Fusese desigur o petrecere în noaptea trecută.
Scrumul de ţigară rămăsese pe console.
În sfârşit, intră într-un fel de budoar luminat vag prin vitralii colorate. Frunze de trifoi decupate în
lemn împodobeau partea de sus a uşilor; îndărătul unei balustrade, trei saltele purpurii formau un divan,
deasupra căruia era aruncat cordonul unei narghilele de platină. Căminul, în loc de oglindă, avea o etajeră
piramidală, pe rafturile căreia se aflau diferite curiozităţi: vechi ceasuri de argint, cornete de cristal de
Boemia, agrafe de pietre scumpe, nasturi de jad, emailuri, statuete chinezeşti, o mică madonă bizantină cu
mantie de argint aurit; şi toate acestea se contopeau, într-un amurg auriu, cu culoarea albăstruie a covorului,