Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Ei îi observă şi-i făcu un compliment ironic.
– Nu-ţi bate joc de mine! răspunse ea.
Apoi, privindu-l din cap până în picioare, de la pălăria de fetru gri până la ciorapii de mătase:
– Cât eşti de cochet!
Îl rugă să-i indice cărţi de citit. El dădu câteva nume, şi ea spuse:
– Cât eşti de savant!
Încă de mică, o cuprinsese una din acele iubiri de copil care au în acelaşi timp puritatea unei religii şi
violenţa unei necesităţi. Fusese camaradul ei, fratele ei, învăţătorul ei, îi înveselise spiritul, făcuse să-i bată
inima şi-i picurase fără să vrea până în străfundul fiinţei o beţie latentă şi continuă. Apoi o părăsise în plină
criză tragică, îndată după moartea mamei ei, şi cele două deznădejdi se confundaseră. Absenţa îl idealizase în
amintirea ei; acum se întorcea cu un fel de aureolă, şi ea se lăsa cuprinsă cu naivitate de fericirea de a-l vedea.
Pentru prima oară în viaţa lui, Frédéric se simţea iubit; şi această plăcere nouă, care nu depăşea
ordinul sentimentelor agreabile, îi umplea inima; îşi depărtă braţele, răsturnându-şi capul pe spate.
Un nor mare străbătea cerul.
– Se duce înspre Paris, spuse Louise; ai vrea să-l urmezi, nu-i aşa?
– Eu! De ce?
– Cine ştie?
Şi aruncându-i o privire pătrunzătoare:
– Poate că ai acolo... (căută cuvântul) – vreo iubită.
– Nu, n-am nici o iubită.
– Sigur?
– Da, domnişoară, sigur!
În mai puţin de un an, se petrecuse în tânăra fată o transformare extraordinară care îl uimea pe
Frédéric. După o clipă de tăcere, el adăugă:
– Ar trebui să ne tutuim, ca odinioară, nu vrei?
– Nu.
– De ce?
– Uite aşa.
El insista. Ea răspunse, lăsând capul în jos:
– Nu îndrăznesc!
Ajunseseră la capătul grădinii, pe malul Livonului. Frédéric începu, ştrengăreşte, să arunce cu
pietricele. Ea îi porunci să stea jos. El se supuse; apoi, privind căderea de apă:
– E ca Niagara!
Frédéric începu să vorbească de ţinuturi depărtate şi de călătorii lungi. Ideea de a pleca o fermeca pe
Louise. Nu i-ar fi fost frică de nimic, nici de furtuni, nici de lei.
Aşezaţi unul lângă altul, luau de jos pumni de nisip, apoi îl lăsau să curgă printre degete, stând de
vorbă; şi vântul cald care bătea dinspre câmpie le aducea în valuri miresme de levănţică, odată cu mirosul
gudronului de la o barcă ce se afla îndărătul ecluzei. Soarele bătea în cascadă; blocurile verzui ale micului zid
unde curgea apa apăreau ca de sub un văl de argint care se desfăşura neîncetat. O lungă bară de spumă ţâşnea
din nou la picioare, în cadenţă. Se formau băşici, vârtejuri, mii de curente opuse care, până la urmă, se
confundau într-o singură pânză limpede.
Louise murmură că invidia viaţa peştilor:
– Trebuie să fie atât de plăcut să te rostogoleşti acolo în voie, să te simţi mângâiat din toate părţile!
Şi fremăta, alintându-se.
Dar o voce strigă:
– Unde eşti?
– Te cheamă dădaca dumitale, spuse Frédéric.
– Bine! Bine!
Louise nu se deranja.
– Are să se supere, reluă el.
– Mi-e totuna! şi dealtfel... Domnişoara Roque lăsă să se înţeleagă, printr-un gest, că o avea la
dispoziţia ei.
Se ridică totuşi, apoi se plânse că o doare capul. Şi, cum treceau prin faţa unui şopron în care se ţineau
surcelele, spuse:
– Dacă ne-am aşeza dedesubt, la fereală?
El se prefăcu că nu înţelege acest cuvânt regional, şi chiar o necăji pentru accentul ei.