Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

voia drept ginere pentru că îşi băgase în cap de mult această idee, care îl frământa mereu.
Acum, domnul Roque se ducea la biserică, şi o cucerise pe doamna Moreau, mai ales cu speranţa
titlului. Ea însă se ferise să dea un răspuns hotărât.
Deci, peste opt zile, fără ca nici un angajament să fi fost luat, Frédéric trecea drept viitorul soţ al
domnişoarei Louise; şi bătrânul Roque, nu prea scrupulos, îi lăsa uneori singuri împreună.
V
Deslauriers luase de la Frédéric copia actului de subrogare, cu o procură în regulă, care-i dădea
depline puteri; dar, după ce urcă cele cinci etaje ale locuinţei, singur în mijlocul tristului său cabinet, în
fotoliul de piele, aspectul hârtiei timbrate îl scârbi.
Se săturase de toate astea, şi de restaurantele ieftine, de călătoriile cu omnibusul, de mizerie, de
strădaniile sale. Reluă hârţoagele; altele se aflau alături; erau prospectele societăţii de exploatare a huilei cu
lista minelor şi descrierea amănunţită a conţinutului lor. Frédéric i le lăsase pe toate ca să-şi dea şi el părerea.
Îi veni o idee: să se prezinte la domnul Dambreuse şi să-i ceară postul de secretar. Acest post, desigur,
nu putea fi obţinut fără cumpărarea unui număr oarecare de acţiuni. Recunoscu nebunia proiectului său şi-şi
spuse:
„O nu! Ar fi urât!"
Atunci se gândi cum ar fi putut să recupereze cei cincisprezece mii de franci. O sumă ca asta era nimic
pentru Frédéric! Dar dacă ar fi avut-o el, ce trambulină! Şi fostul secretar se indignă de bogăţia celuilalt.
„O foloseşte în chip jalnic. E un egoist. Puţin îmi pasă de cei cincisprezece mii de franci ai lui!".
De ce îi împrumutase? Pentru ochii frumoşi ai doamnei Arnoux. Era amanta lui! Deslauriers nu se mai
îndoia. „Iată la ce mai pot servi banii!" îl năpădiră gânduri pline de ură.
Cugetă apoi la însăşi persoana lui Frédéric. Acesta exercitase întotdeauna asupra lui o vrajă aproape
feminină; şi ajunse curând să-l admire chiar pentru succesul său, de care el însuşi nu se simţea în stare.
Totuşi, voinţa nu era oare elementul capital al izbânzilor, de vreme ce cu ajutorul ei învingi orice
împrejurare?...
– Da, ar fi nostim!
Îi fu ruşine însă de această perfidie şi, după câteva clipe, se întrebă: „Oare mi-e frică?"
Doamna Arnoux (despre care auzise atâtea vorbindu-se) se contura, în cele din urmă, în imaginaţia lui,
extraordinar de precis. Stăruinţa acestei iubiri îl exaspera ca o problemă. Austeritatea ei cam teatrală acum îl
plictisea. Dealtfel, femeia de lume (aşa cum şi-o închipuia el) îl uluia pe avocat ca un simbol şi o esenţă a mii
de plăceri necunoscute. Sărac cum era, râvnea la forma cea mai limpede a luxului.
„La urma urmei, dacă s-o supăra, atâta pagubă! S-a purtat prea urât cu mine, ca să mă sinchisesc
acum. Nimic nu-mi dovedeşte că e metresa lui. El a negat. Deci, sunt liber!"
Dorinţa de a face acest demers nu-l mai părăsi. Pentru el, era o dovadă a puterii sale, aşa încât, într-o
bună zi, brusc, îşi lustrui cizmele, cumpără o pereche de mănuşi albe, şi porni, substituindu-se lui Frédéric şi
închipuindu-şi aproape că este el, printr-o ciudată evoluţie intelectuală, în care era totodată şi răzbunare, şi
simpatie, şi imitaţie, şi îndrăzneală.
Se anunţă: „doctorul Deslauriers".
Doamna Arnoux fu surprinsă, pentru că nu chemase nici un medic.
– A, mii, de scuze! E vorba de doctor în drept. Vin din partea domnului Moreau.
Acest nume păru că o tulbură.
„Cu atât mai bine! gândi fostul secretar; dacă l-a vrut pe el, o să mă vrea şi pe mine!" încurajându-se
cu ideea preconcepută că e mai uşor să înlocuieşti un amant decât un soţ.
Avusese plăcerea să o întâlnească, o dată, la Tribunal; cită chiar data. Doamna Arnoux se miră că are o
memorie atât de bună. El reluă, pe un ton dulceag:
– Aveaţi, de pe atunci, oarecare încurcături... în afacerile dumneavoastră!
Ea nu răspunse nimic; deci era adevărat.
El începu să vorbească de una, de alta, de casa ei, de fabrică; apoi văzând lângă oglindă nişte
medalioane:
– A, portrete de familie, desigur?
Remarcă pe acela al unei femei bătrâne, mama doamnei Arnoux.
– Pare o persoană foarte cumsecade, un tip meridional.
Şi când ea spuse că era din Chartres:
– Chartres! Frumos oraş!