Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

dintre funcţionarii săi, Sénécal. E al nostru?
– Chiar el, spuse Frédéric.
Martinon repetă, strigând foarte tare:
– Cum, Sénécal al nostru! Sénécal al nostru!
Atunci fu întrebat despre complot; postul lui de substitut de procuror îi furniza, desigur, informaţii.
Mărturisi însă că n-avea nici una. Dealtfel, cunoştea foarte puţin personajul, deoarece îl văzuse numai
de două-trei ori; şi îl considera de fapt un individ de soi rău. Frédéric, indignat, replică:
– Ba deloc! E un băiat foarte cinstit!
– Totuşi, domnule, răspunse un proprietar, nu poţi fi cinstit când conspiri!
Cei mai mulţi dintre bărbaţii care erau acolo serviseră cel puţin sub patru guverne; şi ar fi vândut
Franţa sau specia umană ca să-şi apere averea, să-şi cruţe o neplăcere, o încurcătură, sau chiar din simplă
josnicie, dintr-o adoraţie instinctivă a puterii. Toţi declarară crimele politice de neiertat. Mai degrabă se
puteau ierta cele provenite din nevoie. Şi nu uitară să scoată la iveală veşnicul exemplu al tatălui de familie
furând veşnica bucată de pâine de la veşnicul brutar.
Un administrator spuse chiar:
– Eu, domnule, dacă aş afla că fratele meu conspiră, l-aş denunţa.
Frédéric invocă dreptul la rezistenţă: şi, amintindu-şi câteva fraze spuse de Deslauriers, cită pe
Desolmes, pe Blackstone, declaraţia drepturilor omului din Anglia, şi articolul 2 al Constituţiei din '91 51 . Şi
chiar în virtutea acestui drept se proclamase căderea lui Napoleon; fusese recunoscut în 1830 şi înscris în
fruntea Chartei.
– Dealtfel, când suveranul încalcă contractul, dreptatea permite să-l răstorni.
– Dar e îngrozitor! exclamă soţia unui prefect.
Toate celelalte tăceau, destul de înspăimântate, ca şi cum ar fi auzit zgomotul gloanţelor. Doamna
Dambreuse se legăna în fotoliul ei şi îl asculta zâmbind.
Un industriaş, fost carbonaro, încercă să-i demonstreze că dinastia de Orléans e o familie minunată;
fără îndoială, existau şi oarecare abuzuri...
– Şi atunci?
– Dar nu trebuie să vorbim de ele, dragă domnule! Dacă aţi şti cât de mult rău aduc în afaceri toate
aceste proteste ale Opoziţiei !
– Puţin îmi pasă de afaceri! rosti Frédéric.
Putreziciunea acestor bătrâni îl exaspera; şi, cuprins de bravura care îi apucă uneori pe timizi, atacă pe
financiari, pe deputaţi, guvernul, pe Rege, luă apărarea arabilor şi înşiră multe alte prostii. Unii îl încurajară
ironic: „Haide! Continuaţi!" în timp ce alţii murmurau: „Drace! Ce exaltare!" în sfârşit, crezu că e potrivit să
se retragă; şi, când pleca, domnul Dambreuse spuse, făcând aluzie la postul de secretar:
– Nimic nu s-a terminat încă. Dar grăbeşte-te!
Iar doamna Dambreuse:
– Pe curând, nu-i aşa?
Frédéric consideră cuvintele lor drept o ultimă bătaie de joc. Era hotărât să nu se mai întoarcă
niciodată în casa aceasta, să nu-i mai frecventeze pe toţi aceşti oameni. Credea că i-a jignit, neştiind cât de
indiferenţi pot fi aceşti oameni. Femeile, mai cu seamă, îl indignau. Nu era una care să-l fi susţinut, măcar cu
o privire. Era supărat pe ele fiindcă nu izbutise să le emoţioneze. Cât despre doamna Dambreuse, găsea că are
ceva languros şi totodată sec, ceva care te împiedică să o cuprinzi într-o formulă. Avea oare vreun amant? Pe
cine? Era oare diplomatul, sau altul? Poate Martinon? Cu neputinţă. Totuşi, era oarecum gelos pe el, iar faţă
de ea simţea o rea-voinţă inexplicabilă.
Dussardier venise şi în seara aceea ca de obicei şi îl aştepta. Frédéric avea inima grea; şi-o descarcă, şi
nemulţumirile lui, deşi vagi şi greu de înţeles, îl întristară pe bietul comis; se plânse chiar şi de singurătate.
Dussardier, ezitând, îi propuse să meargă la Deslauriers.
La numele acestuia, Frédéric fu cuprins de necesitatea absolută de a-l vedea. Solitudinea lui
intelectuală era adâncă şi tovărăşia lui Dussardier insuficientă. Îi ceru să aranjeze lucrurile cum crede.
Şi Deslauriers simţea un gol în viaţa lui de când se certaseră. Cedă uşor în faţa unor avansuri cordiale.
Amândoi se îmbrăţişară, apoi începură să vorbească despre lucruri indiferente.
Rezerva lui Deslauriers îl înduioşă pe Frédéric; şi, ca să repare lucrurile, îi povesti a dona zi despre
pierderea celor cincisprezece mii de franci, fără să spună că aceşti bani îi erau destinaţi iniţial lui. Avocatul navea
totuşi nici o îndoială. Această întâmplare nefericită, care confirma prejudecăţile lui împotriva lui
Arnoux, îl făcu să uite pica ce i-o purta, şi nu aduse deloc vorba despre vechea făgăduială.
Frédéric, înşelat de tăcerea lui, crezu că o uitase. Câteva zile după aceea, îl întrebă dacă nu exista