Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

înfăţişat chiar ca un biet provincial, un prostănac obscur care încerca să aibă relaţii cu lumea bună. Cât despre
Viconte, el avea rolul cel frumos, mai întâi la cină, unde intrase cu forţa, apoi în rămăşagul pe care-l câştigase,
deoarece plecase cu fata, şi în sfârşit pe teren, unde se comportase ca un gentilom. Nu se tăgăduia chiar
bravura lui Frédéric, dar se da de înţeles că un mijlocitor, însuşi protectorul fetei, intervenise tocmai la
momentul potrivit. Totul se termina cu această frază, plină, poate, de viclenie:
„De unde vine afecţiunea lor? Iată întrebarea! şi, cum spune don Bazilio, cine dracu e înşelat aici?"
Era, fără cea mai mică îndoială, o răzbunară a lui Hussonnet împotriva lui Frédéric, care refuzase să-i
împrumute cinci mii de franci.
Ce era de făcut? Dacă i-ar cere socoteală, boemul ar protesta susţinând că e nevinovat, şi nu i-ar folosi
la nimic. Cel mai bine era să înghită găìuşca în tăcere. La urma urmei, nimeni nu citea Le Flambard.
Ieşind de la cabinetul de lectură, văzu lume adunată în faţa prăvăliei unui negustor de tablouri. Priveau
un portret de femeie, în josul căruia era scris cu litere negre: „Domnişoara RoseAnnette Bron. Aparţine
domnului Frédéric Moreau, din Nogent".
Era, într-adevăr, ea, destul de asemănătoare, văzută din faţă, cu sânii descoperiţi, cu părul despletit şi
ţinând în mână o pungă de catifea roşie, în timp ce, din spate, un păun îşi întindea ciocul spre umărul ei,
acoperind peretele cu penele sale mari, în evantai.
Pellerin expunea portretul astfel, ca să-l constrângă pe Frédéric să-l plătească, convins că el era
celebru şi că Parisul întreg, intervenind în favoarea lui, se va ocupa de acest fleac.
Era o conspiraţie oare? Pictorul şi ziaristul montaseră lovitura împreună?
Duelul nu împiedicase nimic.
Era din ce în ce mai ridicol, toată lumea îşi bătea joc de dânsul.
După trei zile, la sfârşitul lui iunie, acţiunile Nordului urcaseră cu 15 franci şi el, care cumpărase două
mii luna precedentă, ajunse să câştige treizeci de mii de franci. Această mângâiere a soartei îi dădu iarăşi
încredere. Îşi spuse că nu are nevoie de nimeni, că toate încurcăturile vin din pricina timidităţii şi a şovăielilor
lui. Ar fi trebuit să se poarte de la început brutal cu Mareşala, să-l refuze pe Hussonnet din prima zi, să nu se
compromită cu Pellerin; şi, ca să arate că nimic nu-l atinge, se duse la doamna Dambreuse, la una din seratele
ei obişnuite.
În mijlocul anticamerei, Martinon, care sosea odată cu el, se întoarse cu un aer surprins şi chiar
contrariat că-l vede acolo:
– Cum, şi tu vii aici?
– De ce nu?
Şi căutând pricina acestei întâmplări, Frédéric intră în salon.
Lumina era slabă, cu toate că în colţuri se aflau lămpi; cele trei ferestre, deschise larg, înălţau paralel
trei mari pătrate de umbră neagră. Sub tablouri se aflau jardiniere, care umpleau până la înălţimea unui om
intervalele pereţilor, şi un ceainic de argint cu un samovar se reflecta în fund, într-o oglindă. Se ridica un
murmur de voci discrete, se auzea scârţâitul pantofilor pe covoare.
Zări haine negre de seară, apoi o masă rotundă luminată de un abajur mare, şapte sau opt femei în
toalete de vară, şi, puţin mai departe, pe doamna Dambreuse într-un fotoliu-leagăn. Rochia ei de tafta mov
avea mâneci cu despicături, din care ieşeau volănaşe de muselină. Nuanţa dulce a stofei se asorta cu culoarea
părului; stătea tolănită pe spate, cu vârful piciorului pe o pernă, liniştită ca o operă de artă plină de delicateţe,
ca o floare aleasă.
Domnul Dambreuse şi un bătrân cu părul alb se plimbau de-a lungul salonului. Câţiva stăteau de vorbă
pe marginea unor divănaşe, ici şi colo; ceilalţi, în picioare, formau un cerc la mijloc.
Vorbeau despre voturi, amendamente, sub-amendamente, despre discursul domnului Grandin, despre
replica domnului Benoist. Partidul al treilea, hotărât, mergea prea departe. Centrul-stânga ar fi trebuit să-şi
amintească puţin de originile lui! Ministerul primise lovituri serioase! Însă, ceea ce era liniştitor, era că nu
avea succesor. Pe scurt, situaţia se prezenta întocmai cu cea din 1834.
Cum toate acestea îl plictiseau pe Frédéric, se apropie de femei. Martinon era lângă ele, în picioare, cu
pălăria sub braţ, cu capul puţin întors şi atât de corect încât părea un porţelan de Sèvres. Luă o revistă, Revue
des Deux-Mondes 49 , aruncată pe masă, între l'Imitation şi Almanachul Gotha 50 , şi critică cu dispreţ un poet
ilustru, spuse să se ducea regulat la conferinţele franciscane, se plânse de laringele lui, înghiţind din când în
când o bomboană de gumă; în acelaşi timp, vorbea despre muzică, făcea pe omul uşuratic. Domnişoara
Cécile, nepoata domnului Dambreuse, care îşi broda o pereche de manşete, îl privea pe sub gene, cu ochii ei
albaştrii precum cerul; şi miss John, guvernanta cu nasul cârn, îşi lăsase din mână tapiseria, amândouă păreau
că-şi spun în gând:
– Cât e de frumos!