Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

luate în serios.
„Şi totuşi, îşi iubeşte nevasta!" se gândea Frédéric, pe când se întorcea acasă; şi îl socotea un om
necinstit. Îi reproşa lui duelul, ca şi cum pentru dânsul îşi riscase adineauri viaţa.
Dar îi era recunoscător lui Dussardier pentru devotamentul său; comisul, la insistenţele sale, ajunse în
curâncí să vină la el în fiecare zi.
Frédéric îi împrumuta cărţi: Thiers, Dulaure, Barante 43 , Girondinii lui Lamartine. Bietul băiat îl asculta
cu atenţie şi-i accepta părerile ca pe acelea ale unui maestru.
Într-o seară sosi tulburat.
De dimineaţă, pe bulevard, un bărbat care alerga cu sufletul la gură îl izbise în treacăt; şi dându-şi
seama că e un prieten al lui Sénécal, îi spusese:
– L-au arestat chiar acum, o iau la sănătoasa.
Totul era adevărat. Dussardier adunase informaţii ziua întreagă. Sénécal era la închisoare, acuzat de
atentat politic.
Fiul unui contramaistru, născut la Lyon, unde avusese profesor pe un fost discipol al lui Chalier,
îndată ce sosise la Paris, reuşise să intre în Asociaţia Familiilor 44 ; obiceiurile lui erau cunoscute; poliţia îl
supraveghea. Se bătuse în insurecţia din mai 1839 45 şi de atunci stătea în umbră, dar era din ce în ce mai
exaltat, un fanatic al lui Alibaud, amestecând reproşurile sale la adresa societăţii cu cele ale poporului
împotriva monarhiei, şi trezindu-se în fiecare dimineaţă cu speranţa unei revoluţii, care să schimbe faţa lumii
în cincisprezece zile sau într-o lună. În sfârşit, scârbit de indolenţa fraţilor săi, furios că visele sale nu se
realizează şi pierzându-şi nădejdea pentru patrie, intrase ca chimist în complotul bombelor incendiare; îl
prinseseră transportând o cantitate de praf de puşcă, pe care o ducea s-o încerce la Montmartre, încercare
supremă pentru a restabili Republica.
Şi lui Dussardier republica îi era scumpă, căci ea însemna – credea el – eliberarea şi fericirea
universală. Într-o zi, la cincisprezece ani, pe strada Transnonain 46 , în faţa prăvăliei unui băcan, văzuse soldaţi
cu baioneta roşie de sânge, cu fire de păr lipite de patul puştii; de atunci, guvernul îl scotea din fire ca însăşi
întruchiparea nedreptăţii. El confunda oarecum jandarmii cu asasinii: un trădător era în ochii lui un paricid.
Atribuia cu naivitate Puterii tot răul de pe pământ; şi o ura cu o ură profundă, permanentă, care-i umplea
inima şi-i ascuţea sensibilitatea. Declamaţiile lui Sénécal îl orbiseră. N-avea nici o importanţă dacă era
vinovat sau nu, dacă încercarea lui era odioasă. Trebuia ajutat, deoarece era o victimă a Autorităţii.
– Pairii au să-l condamne, desicur. Apoi au să-l ducă într-o dubă, ca pe un ocnaş, şi au să-l închidă la
Mont-Saint-Michel, unde guvernul pune să-i omoare. Austen 47 a înnebunit! Steuben 48 s-a sinucis. Ca să-l
transporte pe Barbès într-o celulă, l-au târât de picioare, de păr. L-au călcat în picioare, şi capul lui sărea din
treaptă în treaptă de-a lungul scării. Ce grozăvii! Ticăloşii!
Hohote de mânie îl înăbuşeau, şi se învârtea prin cameră, cuprins parcă de o mare spaimă.
– Ar trebui totuşi să facem ceva! Haide! eu nu ştiu ce! Dacă am încerca să-l scoatem, ce zici? Putem să
ne năpustim asupra escortei, în coridor, în timp ce-l vor duce la Luxembourg. Doisprezece oameni hotărâţi
pătrund oriunde!
Era atâta înflăcărare în ochii lui, încât Frédéric tresări.
Sénécal îi apăru mai mare decât credea el. Îşi aminti suferinţele, viaţa lui aspră; fără să simtă faţă de el
entuziasmul lui Dussardier, îl admira totuşi, ca pe orice om care se sacrifică pentru o idee. Îşi spunea că, dacă
l-ar fi ajutat, Sénécal n-ar fi ajuns aici; şi cei doi prieteni căutau împreună cu trudă vreo combinaţie ca să-l
salveze.
Le fu cu neputinţă să ajungă până la el.
Frédéric se informa despre soarta lui din ziare, şi timp de trei săptămâni frecventă cabinetele de
lectură.
Într-o zi, îi căzură în mână mai multe numere din Le Flambard. Articolul de fond, invariabil, era
consacrat doborârii unui om ilustru. Apoi veneau ştirile mondene, bârfelile. Îşi mai băteau joc de Odeon, de
Carpentras, de piscicultura şi de condamnaţii la moarte, dacă erau. Dispariţia unui pachebot furniza material
de glumă timp de un an, în coloana a treia, un critic de artă dădea, sub forma unei anecdote sau a unui sfat,
reclame de croitori, cronici de la recepţii, anunţuri de vânzări, analize de cărţi, tratând în acelaşi fel un volum
de versuri şi o pereche de cizme. Singura parte serioasă era critica teatrelor mici, în care ziarul se îndârjea
împotriva a doi, trei directori; şi interesele Artei erau invocate în legătură cu decorurile de la Funambules sau
cu rolul de îndrăgostită de la Délassements.
Frédéric era cât pe ce să arunce toate astea, când îi căzu sub ochi un articol intitulat: „O puicuţă între
trei tipi". Era povestea duelului său, relatată în stil glumeţ, galic. Se recunoscu fără greutate, căci era desemnat
prin următoarea glumă, care revenea adesea: "Un tânăr de la liceul din Sens căruia îi lipseşte bunul-simţ". Era