Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

– Dacă am intra, o clipă, să vedem?
Domnul Vezou acceptă bucuros şi-i oferi chiar agheasmă.
Era luna Fecioarei Maria, altarul era acoperit de flori, se auzeau voci cântând şi orga răsunând. Dar
Cisy nu se putu ruga, căci ceremoniile religioase îi aminteau de funeralii; parcă auzea ecouri din De
profundis.
– Haidem! Nu mă simt bine.
Apoi jucară cărţi toată noaptea. Vicontele se străduia să piardă, ca să îndepărteze nenorocul, şi domnul
Vezou profita de această situaţie. În sfârşit, în zori, Cisy, care nu mai rezistă, se prăbuşi pe postavul verde,
cuprins de un somn plin de vise neplăcute.
Dacă, totuşi, curajul constă în voinţa de a-ţi domina slăbiciunea, vicontele fu curajos, căci, din
momentul în care martorii veniră să-l ia, se încordă din toate puterile. Vanitatea îl făcea să înţeleagă că dacă
dădea îndărăt era pierdut. Domnul de Comaing îl felicită că arată atât de bine.
Dar, pe drum, legănarea trăsurii şi căldura soarelui de dimineaţă îl enervară. Energia îl părăsise iar.
Nici nu mai ştia unde se află.
Baronul se distra sporindu-i frica, vorbind despre „cadavru" şi despre modul clandestin de a-l aduce în
oraş, Joseph îi răspundea; amândoi, considerând că toată afacerea era ridicolă, erau convinşi ca, până la urmă,
se va aranja.
Cisy stătea cu capul în piept; îl ridică încet şi le atrase atenţia că nu aduseseră un medic.
– E inutil, zise baronul.
– Atunci nu e nici o primejdie?
Joseph răspunse pe un ton grav:
– Să nădăjduim.
Şi nimeni, în trăsură, nu mai scoase o vorbă. La şapte şi zece, ajunseră la poarta Maillot. Frédéric şi
martorii săi se şi aílau acolo, îmbrăcaţi toţi trei în negrii. Regimbart, avea, în loc de cravată, un guler de păr de
cal ca un soldat; şi ţinea în mână un fel de cutie lunguiaţă ca de vioară, anume pentru asemenea aventuri. Se
salutară rece. Apoi, toţi pătrunseră în Bois de Boulogue, prin calea Madrid, în căutarea unui loc potrivit.
Regimbart se adresă lui Frédéric, care mergea între el şi Dussardier:
– Ei, si cu frica ce facem? Dacă ai nevoie de ceva, nu te jena, ştiu eu cum e treaba asta. Frica e
naturală la om.
Apoi spuse încet:
– Nu fuma, asta te moaie !
Frédéric îşi aruncă ţigara, care îl încurca, şi merse mai departe cu pas sigur. Vicontele îl urma, sprijinit
de braţul celor doi martori.
Din când în când se întâlneau cu câte un trecător. Cerul era albastru şi se auzea uneori saltul iepurilor.
La cotitura unei cărări, o femeie cu un turban verde vorbea cu un bărbat în cămaşă, şi pe aleea cea mare, sub
castani, servitori în vestă de pânză îşi plimbau caii. Cisy îşi aduse aminte de zilele fericite când, călare pe
alezanul lui, cu monoclul la ochi, călărea la portiera caleştilor; aceste amintiri îi măreau spaima; o sete
insuportabilă îi ardea gura; bâzâitul muştelor se confunda cu zvâcnirea arterelor lui; picioarele i se înfundau în
nisip; i se părea că merge de când lumea.
Martorii, fără să se oprească, scormoneau cu ochii marginile drumului. Se întrebară daeăjă meargă la
răscrucea Catelan, sau sub zidurile palatului Bagatelle. În sfârşit o luară la dreapta; şi se opriră într-un fel de
crâng, între pini.
Terenul fu ales aşa încât să poată fi împărţit în mod egal. Se marcară locurile adversarilor. Apoi,
Regimbart deschise cutia capitonată cu marochin roşu, ce conţinea patru spade frumoase, scobite la mijloc, cu
mânere în filigran. O rază de lumină străbătu printre pini, căzu pe ele; şi lui Cisy i se păru că strălucesc ca
nişte vipere de argint pe o baltă de sânge.
Cetăţeanul arătă că erau de aceeaşi lungime; pe o a treia o luă pentru el, ca să despartă combatanţii la
nevoie. Domnul de Comaing ţinea un baston. Se priveau. Toţi aveau figuri speriate sau crude.
Frédéric îşi scosese redingota şi vesta. Joseph îl ajută pe Cisy să facă la fel; după ce-şi desfăcu cravata,
văzură la gâtul lui o medalie sfinţită. Regimbart zâmbi cu milă.
Atunci, domnul de Comaing încercă să ridice obiecţiuni, ca să-i mai lase lui Frédéric încă o clipă de
gândire. El ceru dreptul de a pune o mănuşă şi pe acela de a apuca spada adversarului cu mâna stângă;
Regimbart, care era grăbit, nu refuză. În sfârşit, baronul se adresă lui Frédéric:
– Totul depinde de dumneavoastră, domnule! Nu este niciodată dezonorant să-ţi recunoşti greşelile.
Dussardier făcea gesturi de aprobare. Cetăţeanul se indignă:
– Credeţi că suntem aici ca să jumulim raţele, ce naiba? În gardă!