Educatia sentimentala de Gustave Flaubert - CARTE BUNA

Apoi se întoarseră la cazarmă. Ofiţerii plecaseră în oraş. Se iviră iar şi declarară că, evident, alegerea
armelor aparţinea domnului H. Se întoarseră toţi la Cisy. Regimbart şi Dussardier rămaseră pe trotuar.
Aflând hotărârea, vicontele fu cuprins de o tulburare atât de mare, încât îi puse s-o repete de mai multe
ori; şi când domnul de Comaing ajunse la pretenţiile Iui Regimbart, el murmură „şi totuşi", fiind cât pe ce să i
se supună. Apoi se trânti într-un fotoliu şi declară că el nu se bate.
– Hm! Cum? zise baronul.
Atunci Cisy se lăsă dus de un flux verbal dezordonat: voia să se bată cu pistolul, la câţiva paşi, cu o
singură armă.
– Sau să punem arsenic într-un pahar şi să tragem la sorţi, S-a mai făcut aşa ceva; am citit eu.
Baronul, nu prea răbdător de felul lui, îl repezi:
– Domnii aşteaptă răspunsul dumitalo. E indecent, în cele din urmă. Ce alegi? Haide! Spada?
Vicontele răspunse „da" dând din cap; şi întâlnirea fu fixată pentru a doua zi, la poarta Maillot, la ora
şapte fix.
Dussardier fiind obligat să se întoarcă la treburile lui, Regimbart se duse să-l informeze pe Frédéric.
Îl lăsaseră toată ziua fără veşti; nerăbdarea lui devenise de nesuportat.
– Cu atât mai bine! zise el.
Cetăţeanul fu satisfăcut de atitudinea lui
– Pretindeau scuze din partea noastră, îţi închipui. Nu era mare lucru, un simplu cuvânt! Dar i-am
trimis frumuşel la plimbare! Aşa cum trebuia, nu?
– Fără îndoială, spuse Frédéric, gândindu-se că mai bine şi-ar fi ales alt martor.
Apoi, când rămase singur, repetă de mai multe ori cu voce tare:
– Mă voi bate! Ia te uită, mă voi bate! E caraghios!
Şi, mergând prin cameră, trecu prin faţa oglinzii şi observă că era palid.
– Oare mi-e frică?
O spaimă cumplită îl cuprinse la ideea eă ar putea să-l apuce frica pe teren.
– Dacă, totuşi, voi fi ucis? Tata a murit aşa. Da, voi fi omorât.
Şi, deodată, o zări pe mama lui, în rochie neagră; imagini incoerente i se desfăşurau în minte. Propria
sa laşitate îl exaspera. Fu cuprins de un paroxism de bravură, de o sete feroce de sânge. Nici un batalion nu lar
fi făcut să dea îndărăt. După ce trecu această febră, se simţi, cu bucurie, de neclintit. Ca să se distreze, se
duse la Operă, unde se reprezenta un balet. Ascultă muzică, privi dansatoarele cu binoclul şi bău un pahar de
punci în antract. Dar, întorcându-se acasă, privindu-şi cabinetul, mobilele, între care se afla, poate, pentru
ultima oară, simţi o slăbiciune. Coborî în grădină. Stelele străluceau; le contemplă. Ideea de a se bate pentru o
femeie îl înălţa în propriii săi ochi, îl înnobila. Apoi se duse să se culce liniştit.
Nu acelaşi lucru se întâmplă cu Cisy. După plecarea baronului, Joseph încercase să-i ridice moralul, şi
cum vicontele rămânea indiferent, îi spuse:
– Totuşi, dragul meu, dacă preferi să nu mergi mai departe, eu mă duc să le spun.
Cisy nu îndrăzni să răspundă „du-te!" dar îi fu ciudă pe vărul său că nu procedase aşa fără să-i mai
spună şi lui.
Ar fi dorit ca Frédéric să moară peste noapte de un atac de apoplexie, sau să survină o răscoală a doua
zi, cu baricade care să închidă toate intrările în Bois de Boulogne, sau ca un eveniment oarecare să împiedice
pe vreunul din martori să vină acolo, pentru că atunci, din lipsă de martori, duelul n-ar mai avea loc. Îi venea
să plece cu un tren rapid oriunde. Îi părea rău că nu ştie medicina ca să ia ceva care, fără să-i pună viaţa în
primejdie, ar putea să facă să se creadă ca a murit. Ajunse până acolo încât dorea să se îmbolnăvească grav.
Trimise să-l cheme pe domnul des Aulnays ca să-i ceară un sfat, un ajutor, dar el se întorsese în
Saintonge, pentru că primise o telegramă prin care i se anunţa o indispoziţie a uneia dintre fiicele sale.
Lui Cisy, faptul i se păru o prevestire rea. Din fericire, domnul Vezou, profesoral lui, veni să-l vadă.
Atunci îşi mărturisi gândurile.
– Cum să facem, Doamne, cum să facem?
– Eu, în locul dumneavoastră, domnule conte, aş plăti un hamal din piaţă să-i tragă o bătaie soră cu
moartea.
– Ar şti imediat cine l-a trimis! răspunse Cisy.
Şi, din când în când, gemea; apoi zise:
– Dar avem dreptul să ne batem în duel?
– E un rest de barbarie! Ce vreţi!
Ca să-i facă plăcere, pedagogul se invită singur la cină. Elevul lui nu mâncă nimic şi, după-masă, simţi
nevoia să se plimbe. Trecând prin faţa unei biserici, spuse: