Comment vivrons-nous dans nos villes en 2050 - Ademe

BlackPantone 253 UIon CristoforMircea BârsilăMonede cu portretul meuPiteşti, Editura Pământul, 2009Născut la 19 octombrie 1952, într-un sat dinjudeţul Gorj, Mircea Bârsilă este azi, la vârstadeplinei maturităţi literare, unul din ceireprezentativi poeţi contemporani. Originala saoperă poetică, dublată de câteva volume de eseuri şistudii literare, a atras prea puţin atenţia criticii asuprasa. Cu puţine şi notabile excepţii, Mircea Bârsilănu a fost, în niciun caz, un răsfăţat al criticii literare.A debutat în 1982, cu volumul intitulat Obrazulcelălalt al Lunii, o carte cu o poezie densă, plină demister, cu subite, neaşteptate iluminări, autentică,total străină de locurile comune ale generaţiei sale.Cu toate aceste calităţi, volumul a trecut aproapeneobservat de critica de serviciu. Cu robusteţeasufletească a oamenilor care ştiu să ţină în mână osecure sau o coasă, Mircea Bârsilă a continuat,netulburat în aparenţă, să scrie şi să publice, alcătuindu-şio operă poetică substanţială, ce rezistă şicelei mai cârcotaşe analize. Volumele ulterioare,Argint galben (1988), Scutul lui Perseu (1993), Olinie aproape neagră (2000), Acordeonul soarelui(2001), Anotimpurile unui cătun (2003), nu facdecât să dezvolte o poetică seducătoare încă de laprimele sale acorduri.Cultivat, poetul se va exersa, cu rezultate delocneglijabile, în câteva studii şi eseuri, (Fecioara divinăşi cerbul, 1999; Dimensiunea ludică a poeziei luiNichita Stănescu, 2001; Lecturi, 2001; Poeţi contemporani.Generaţia 80 (I), 2006; Introducere în poeticalui Nichita Stănescu, 2006; Vârsta de fier în vizi -unea lirică a lui Al. Philippide, 2007 ), ce nedescoperă un cititor atent, capabil să descifreze untext literar cu o meticuloasă competenţă doctorală,dar şi cu o fineţe a gustului ce trădează mai multdecât o erudiţie searbădă, profesorală. Fără îndoială,verdictul unui critic de talia lui Alex. Ştefănescu,singurul care intuieşte, încă de la-nceput, adevăratadimensiune a valorii de excepţie a poetului („MirceaBârsilă trece neobservat prin lume. Şi totuşi, el esteunul dintre cei mai valoroşi poeţi de azi.”), e înmăsură să compenseze, oarecum, faptul că liricaacestuia nu a fost recepţionată aşa cum merita.Recentul volum, Monede cu portretul meu(Editura Pământul, Piteşti, 2009), reconfirmă cali -tăţile unui poet de primă mână al liricii actuale.Grave şi ceremonioase, poemele sale de acum continuăsă aprofundeze o formulă pe care poetul aexersat-o cu succes şi în volumele anterioare. Aşacum s-a spus, poetul e un autor de false pasteluri,de „vechi tablouri cinegetice” (spre a cita titlul unuipoem), de scene decupate dintr-o natură imaginară.Mai precis, el construieşte, cu o ingeniozitate uimitoare,compoziţii lirice în care elemente concrete alepeisajului alcătuiesc fundalul în care se desfăşoarăhamletienele dialoguri ale poetului cu sine însuşisau cu un interlocutor imaginar. Fanteziametaforică a lui Mircea Bârsilă pare a fi alimentatăde o inepuizabilă producere de mituri. Constatămcă ceea ce a şocat pe cei mai mulţi dintre comentatoriipoetului e întoarcerea sa statornică, aproapeobsesivă, spre elementar, spre o lume concretă, ceaa universului rural. Observaţia e, fără îndoială, pertinentă,dar e de subliniat că poetul rămâne interesatnu atât de conţinuturi, de motive şi teme, cât detehnica expresiei sale. Energiile acestei lirici originalese îndreaptă, cu prioritate, spre stil, nu spre dorinţacărţi în actualitateUn poet solitar: Mircea Bârsilãde a comunica unui posibil cititor informaţii câtmai comprehensibile. Originalitatea sa provine, înfond, din modul în care Mircea Bârsilă ştie săprovoace fisuri, să plombeze nelinişti în sensibilitateaplacidă a cititorului, să şocheze prin incongruenţalimbajului.Iată, de pildă, un poem intitulat Capete în rugăciuneaplecate, alcătuit din elementele eterogene aleunui peisaj compus din amănunte extrase din viaţăsau dintr-o prodigioasă memorie culturală, combinate,într-o proporţie imposibil de precizat, cam îngenul pânzelor lui Paul Klee: „Capetele noastre înrugăciune aplecate, / ştiu, ştiu, cuvântul peşte esteînceputul apei, / cu un evantai de începuturi îşiface răcoare pământul, / cu mine, cu tine. / Cu ceai putea tu să mă ajuţi, femeie / tânără? Nu existănici o oglindă în care să apar / aşa cum aş vrea eu,/ de nevăzut în întuneric, în vidul nopţii, /întunecata orchestră alcătuită din făpturi demonice./ Capete în rugăciune aplecate –/ şi panglicile dincoji de tei ale sufletelor noastre, / în timpul vijeliilorivite din senin: acele scurte / vijelii interioare. /Eram tânăr, un adolescent bărbierindu-se o dată lacâteva săptămâni, / când toate felinarele aprinse şitoate lămpile / şi opaiţele din carnea femeilor aufost înlocuite / cu becuri electrice. / Plase de pescuitîntinse la uscat pe garduri. Ştiu, ştiu: / ultimapasăre din cârd / este identică, în felul ei, cu unsufix, / la ora asta, undeva departe, cineva îşiaşteaptă iubita,// în zadar, cu două pahare –neatinse – de absint / sau poate doar de vin roşu, /iarba din spărturile asfaltului dintre blocuri, / peterenul de fotbal din pantoful meu din stânganinge, / şi tristeţea a toate acestea, fraţi moruni, /şitristeţea a toate acestea, frate nor. / Plase de pescuitazvârlite în apă: / capetele noastre în rugăciuneaplecate.”E de remarcat franciscanismul din ultimele versuri,o atitudine tipică acestui poet ce priveşte naturacu un ochi pillatian, adică al unui estet rafinat,nicidecum al unui rural, cum au sugerat o partedintre comentatori. El înregistrează cu calmă neliniştesuccesiunea anotimpurilor, metamorfozelepeisajului şi declinul naturii, cu un ochi atent laculori, la valorile plastice ale priveliştii. MirceaBârsilă este un vizual prin excelenţă, unul pentrucare, ca şi pentru bătrânul Baudelaire, natura e untemplu ai cărui stâlpi vorbesc, un limbaj încifrat, alecărui bolboroseli şi hieroglife doar poetul ştie să ledescifreze:” A pogorât din nou pe pământ prietenulnostru octombrie. /,,Pe umeri îi arde în flăcări uncocoş”. Un fel de vitalitate / furioasă, în priviri, deparcă ar traversa un câmp de luptă, / împreună cumama sa, într-o mohorâtă dimineaţă / de duminică.şi pantalonii verzi din piele de şarpe, / şi cravata cudungi dăruită de noi, cei adânciţi în mutismul /unei amare solitudini, la anii – cu tivurile desfăcute– / ai maturităţii. / Poate că mulţi îl socotesc, subfelurite pretexte bizare, / un eretic sau pur şi simpluun escroc erudit şi care se dă, / lipsit descrupule, drept un mare magician din îndepărtatele/ vremuri ale vechimii. Nu-i adevărat – şi ştiu binece spun. / Altele sunt, în fiecare an, păcatele salede aramă. / Altele sunt, în fiecare an, păcatele salede argint. Altele, / în fiecare an, păcatele sale, învreme ce pământul se desface, / ostenit, dinlanţurile de aur ale soarelui. S-a întors din nou /prietenul nostru cu pantaloni din piele de şarpe şicravată / în dungi. Iată-l culegând agrafe şi nasturide sutiene, /din iarba cu fire mărunte / crescute pesub băncile de fier ale parcurilor. / Iată-l în rolul dedirijor al fanfarelor de culori ale toamnei. / Pestrăzi, măturătorii adună cu târnul frunze uscate. /Nişte ulcele pline cu vinul / din ce în ce mai tulbureal drumurilor: copitele cailor. / Ici-acolo, în frumoaselezile însorite, câte-un cioban / încremenit caun astru. / În octombrie, îşi fumează unica saţigară singuraticul plop alb. / În octombrie, începesezonul de vânătoare şi tot în octombrie / îlvedem, în vise, pe uitatul nostru străbun: străbunulacela / cu labe de lup, în mânecile suflecate alecămăşii.”(Prietenul nostru octombrie)Poetul e un observator atent al lumii ce seroteşte în jurul unui ax afectiv, cel al memorieigeneziace, ca o constelaţie de semne, de simboluri,de întâmplări şi impulsuri revelatoare, de obiecteinventariate sub o aură de indicibilă melancolie.Fineţea grafiei cu care transcrie un inventar deobiecte desprinse din „uitate ceremonii de altădată”,ca în poemul intitulat Pitici de ceramică, e remarcabilă,plină de o secretă voluptate. Sunt evocate aiciobiecte şi fenomene desprinse din regnurile şi mediilecele mai diverse, de la banalele „felii de pâine cuunt şi salam din ghiozdanele şcolarilor” la„zbieretele de vite, pe un vapor, în largul înspumatal mării”. Poetul dislocă elemente ale lumii interioaresau exterioare reconstruind un nou univers,în care stăpâneşte un demon inepuizabil, cel al asociaţieineaşteptate, uluitoare. Versurile sale sunt deobicei precipitate ale vieţii concrete, sublimări aleerzaţului cotidian, întâmplări şi notaţii ale mitologieibanale, cotidiene, trecute prin filtrul unei imaginaţiice-şi proiectează fantasmele şi obsesiile în planmitic.Altădată, nostalgicul poet transcrie din jurnalulsău liric o poezie a solitudinii calme şi înţelepte, aunui amestec de senzaţii şi dicţie ceremonioasă, cecoagulează în formule memorabile, ca în poemulDomnul administrator: „Singurătatea – adevăratasingurătate – începe / abia când îi vezi aieveabalegile de vită mare şi blândă / prin apartamentulcu trei camere. Îi aduci iarbă / într-un geamantanvechi, o adăpi, seară de seară, în cada / emailată.Asemenea braţelor unei cruci: lungile coarne / cuvârful plesnit / ale acestei prezenţe pe care nu ovezi decât tu. Îl rogi / pe domnul administrator alblocului să te scrie cu două / persoane în registrulsău, dar acest nemernic / – pentru că nu poţi să-ispui altfel – se uită la tine pieziş. / Îi arăţi balegileşi el te sfătuieşte să te odihneşti mai mult / sau teinvită, condescendent, la o bere. Adevărata / singurătateîncepe abia când îi simţi aievea prezenţa /de vită mare şi blândă, în apartamentul ticsit cuvolume / de poezii – mai ales poezii de dragoste. /Îi aduci iarbă într-un geamantan vechi / şiurmăreşti, până târziu, împreună cu ea, filmele / şiemisiunile, una mai proastă decât alta, la televizorul/ aşezat pe colţ, în sufragerie, între leandrul de lafereastră / şi tabloul din perete, dăruit cândva deun amic, şi în care un nou Sfântul Gheorgheomoară iarăşi balaurul.”Prin noul său volum, Monede cu portretul meu,Mircea Bârsilă îşi confirmă încă o dată excepţionalaînzestrare lirică. Subtila, învăluitoarea melancolie aacestei poezii ritualice şi ceremonioase, fecundatăde semnele unei mitologii personale, te cucereşteîncă de la primele ei acorduri. Citindu-l, cu statornicăadmiraţie, nu putem să nu concluzionăm: da,indiscutabil, Alex. Ştefănescu are dreptate. MirceaBârsilă e unul din marii noştri poeţi de azi.n4 TRIBUNA • NR. 180 • 1-15 martie 20104BlackPantone 253 U