Taifas Literary Magazine no. 3, September, 2020

26
Taifas Literary Magazine no. 3, 2020, September
două graniţe: ale plictiselii şi ale hazului.
– Vă jucaţi, hai? li se adresă cu o oarecare
veselie.
Nu îl băgară în seamă. Doar Alecu întoarse
spre dânsul capul timp de o jumătate de
secundă, parcă reproşându-i deranjul.
– Ce n-aş da să se mai joace şi viaţa uneori
cu mine! Aşa, să nu îmi mai pese de nimic,
măcar un an. Sau să cad naibii în vreo amnezie,
să nu îmi mai amintesc nimic, să mă mai
trezesc tânăr şi fericit de-abia peste douăzeci
de ani, să vă văd pe toţi pe la casele...
Plângerea de milă a bărbatului fu întreruptă
de lumina puternică a becurilor din bucătărie
şi din hol.
– Mda... a venit curentul. Şi uite – pipăia din
loc în loc caloriferul –
că vine şi căldura. Să
nu îmi spuneţi că nu
aveţi acum condiţii
proprice ca să fiţi
ascultaţi, domnii mei.
Pe Jan Scarlat îl
păliră brusc talentele
didactice. Se uită în
grabă peste blocul lui
Călin. Îl mângâie pe cap frenetic şi, dacă nu ar
fi fost tuns şcolastic, i-ar fi zburlit părul.
– Fă-le şi frunze, bă! Desenezi flori, iarbă,
fluturi, păsărele, şi copaci chei?! Da’ ce-s de la
Hiroshima?! Sunt radiaţi, săracii?
Îi smulse cu o nerăbdare politicoasă
creionul şi începu să le contureze copacilor
frunzele contra cronometru. Desenă printre
crengi chiar şi câteva mere. Se opri apoi,
urmărindu-şi ctitoria. Îi aruncă pe urmă
creionul şcolarului pe masă, care, se rostogoli
în cercuri scurte. Îl studia pe Călin cu o
uitătură penetrantă, căutând parcă să îi intre
în adâncul ascuns al stării psihologice.
– Desenează, bă, mai departe! Ce... te-ai
descurajat?!
Băiatul îi mormăi ceva indeductibil.
ISSN 2458-0198 - ISSN-L 2458-0198
– Zi, mă, mai tare, ce nu-ţi convine? parcă
această întrebare i-o puseră ochii care îi
ieşiseră pe jumătate din orbite.
Călin făcu o pauză ca să îşi disloce nodul
care i se puse în gât, şi îi răspunse cu un glas
plâns:
– Am vrut să desenez cireşe, nu mere!
Bărbatul îşi pierduse demult răbdarea. Sări
cu paşi sprinteni, ridică cu aceeaşi uşurinţă
creionul roşu şi începu să împovăreze crengile
din desenul silitorului şcolar cu cireşe care
stăteau gata-gata să fie culese.
– Na, mă – îi reazvârli creionul – eşti fericit
acum? Fă-le peste tot. În pictură nu e indicat să
laşi spaţii goale!
Călin ridică creionul cu mişcări greoaie şi,
cu aceeaşi silă, umplea
crengile misteriosului
pom împopoţonat cu
mere ionatane, cu
cireşe sănătoase. Se
străduia să îşi înăbuşe
singur plânsetul,
palmele dese ale
bărbatului care s-ar fi
abătut asupra lui l-ar fi
convins cu siguranţă să facă lucrul acesta. Se
străduia să ignore şi chicotelile lui Alex, care se
amuza de ciudata altoire a pomului fructifer.
Stătea pe jumătate ridicat în picioare şi se
distra de acolo, de pe banca improvizată a
bucătăriei.
Scarlat îşi pierdu brusc glicemia. Nu tolera
ca cei inferiori, sau situaţi pe acelaşi calapod,
să râdă de apropiaţii lor, mai ales că şi el, în
persoană, se implicase cu sârguinţă în pictarea
pomului fructifer. Mai avea şi la serviciu astfel
de „neanţi”, care îl luau în râs în faţă, şi apoi,
când soseau zilele examinării mecanicilor de
locomotivă şi se vedeau puşi în faţa faptului
împlinit, se rugau de dânsul ca să le şoptească
despre circuitul curentului electric de la
pantograf şi până la generatoare, sau, prin ce
supape pătrundea aerul comprimat acţionând
TAIFAS LITERARY MAGAZINE