contabilitate

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ IAŞI
Facultatea de AGRICULTURĂ
Specializarea M.D.R.I.E.A
BAZELE CONTABILITĂŢII
Suport de curs pentru studenţii specializării M.D.R.I.E.A, Invăţămînt la Distanţă
2002

CUPRINS
CAPITOLUL I – CONTABILITATEA - IMPORTANŢĂ, OBIECT ŞI METODĂ
1.1. Contabilitatea – componentă a evidenţei economice
1.2. Obiectul contabilităţii
1.3. Metoda contabilităţii
CAPITOLUL II – BILANŢUL CONTABIL PROCEDEU AL DUBLEI
F REPREZENTĂRI A PATRIMONIULUI
2.1. Dubla reprezentare a patrimoniului cu ajutorul bilanţului contabil
2.2. Conţinutul şi structura bilanţului
2.3. Influenţa operaţiunilor economice
asupra patrimoniului şi reflectarea lor în bilanţul contabi
CAPITOLUL III - CONTUL CONTABIL PROCEDEU AL DUBLEI
ÎNREGISTRĂRI A OPERAŢIUNILOR ECONOMICE
3.1. Importanţa şi conţinutul economic al conturilor
3.2. Forma grafică a contului
3.3. Regulile de funcţionare a conturilor
3.4. Dubla înregistrare şi corespondenţa conturilor
3.5. Analiza contabilă
3.6. Formula contabilă
3.7. Clasificarea conturilor
3.8. Evidenţa cronologică şi sistematică
3.9. Planul de conturi
CAPITOLUL IV - BALANŢA DE VERIFICARE
4.1. Noţiunea, conţinutul şi funcţiile balanţei de verificare
4.2. Întocmirea balanţei de verificare
CAPITOLUL V - DOCUMENTAREA OPERAŢIUNILOR ECONOMICE
5.1. Conţinutul şi funcţiile documentelor de evidenţă
5.2. Întocmirea documentelor de evidenţă
5.3. Clasificarea documentelor de evidenţă
5.4. Tipizarea şi verificarea documentelor de evidenţă
5.5. Circulaţia şi păstrarea documentelor de evidenţă
CAPITOLUL VI - EVALUAREA PATRIMONIULUI ÎN CONTABILITATE
6.1. Conţinutul şi principiile evaluării patrimoniului
6.2. Formele şi momentele evaluării patrimoniului
6.3. Reevaluarea patrimoniului
CAPITOLUL VII - INVENTARIEREA PATRIMONIULUI
7.1. Importanţa şi funcţiile inventarierii
7.2. Clasificarea inventarierilor
CAPITOLUL VIII - CALCULAŢIA ŞI ROLUL EI ÎN PRELUCRAREA
INFORMAŢIILOR ECONOMICE
8.1. Conţinutul şi rolul calculaţiei în contabilitate
8.2. Calculaţia costurilor de producţie
8.3. Principiile calculaţiei contabile
BIBLIOGRAFIE
PLANUL DE CONTURI GENERAL

CAPITOLUL I
CONTABILITATEA
IMPORTANŢĂ, OBIECT ŞI METODĂ
1.1. Contabilitatea – componentă a evidenţei economice
Evidenţa economică este o componentă a sistemului informaţional prin care se
înţelege înscrierea într-o anumită ordine, cu respectarea unor principii bine stabilite, a
tuturor informaţiilor referitoare la fenomene economice care se desfăşoară într-un
anumit loc, într-o anumită perioadă de timp. Evidenţa economică s-a dezvoltat de-a
lungul timpului şi corespunde nivelului de dezvoltare al societăţii umane.
Contabilitatea face parte din evidenţa economică. Evidenţa economică
reprezintă un sistem de înregistrare, de urmărire cantitativă, calitativă şi valorică a
activităţii şi fenomenelor social-economice ce se produc într-un anumit timp şi loc.
Ea ocupă un loc central în sistemul informaţional şi constituie o pîrghie deosebit de
importantă în conducerea activităţii economice. Pentru a-şi îndeplini rolul, ea trebuie
să fie clară, precisă, simplă şi ţinută la zi.
Evidenţa economică cuprinde următoarele componente :
• Evidenţa tehnic-operativă ;
• Evidenţa statistică ;
• Evidenţa contabilă.
a) Evidenţa tehnic-operativă, constituie o parte a evidenţei economice care
înregistrează activitatea tehnică, tehnologică, în momentul producerii ei, la locul unde
s-a desfăşurat, motiv pentru care această evidenţă se numeşte şi evidenţă primară.
Informaţiile furnizate de această evidenţă pot fi, în funcţie de necesităţi şi cerinţe,
prelucrate şi utilizate de celelalte două componente (evidenţa statistică şi evidenţa
contabilă).
b) Evidenţa statistică, constituie a doua componentă a evidenţei economice care
realizează o informare postoperativă a rezultatelor activităţii de ansamblu a unităţilor

patrimoniale, pe baza datelor furnizate de evidenţa tehnic-operativă, contabilă sau
culese direct.
c) Evidenţa contabilă, componentă distinctă a evidenţei economice, furnizează
cele mai multe şi importante informaţii ale activităţii manageriale şi constituie
principalul instrument de cunoaştere, gestiune şi control al patrimoniului unităţii şi
activităţii desfăşurate, ocupînd locul central în cadrul evidenţei economice. Ea
urmăreşte şi înregistrează neîntrerupt procesele economice şi rezultatele acestora, atît
la nivel de unitate precum şi, prin centralizare, la nivel de ramură şi pe total
economie.
Atît evidenţa contabilă cît şi evidenţa statistică se constituie ca discipline
distincte care poartă denumirea de Contabilitate, respectiv Statistică.
Importanţa contabilităţii ca parte componentă a evidenţei economice reiese şi
din funcţiile pe care aceasta le îndeplineşte. Contabilitatea are două funcţii importante :
- funcţia de reflectare, oglindire fidelă a patrimoniului şi proceselor
economice care au loc, de gestiune şi control al patrimoniului unităţilor şi al
rezultatelor obţinute de către acestea.
- funcţia de informare cu date certe, a conducerii unităţii patrimoniale, cât şi a
asociaţilor, acţionarilor, băncilor, organelor fiscale, clienţilor , furnizorilor, altor
persoane juridice sau fizice.
În condiţiile economiei de piaţă, o parte din informaţiile contabile devin
transparente. Ele privesc situaţia patrimonială, rezultatele şi situaţia financiară,
relaţiile unităţi cu terţi şi sunt produsul contabilităţii financiare. Cealaltă parte a
informaţiilor contabile sunt confidenţiale , privesc numai conducerea unităţii şi sunt
produsul contabilităţii de gestiune. Separarea celor două categorii de informaţii
contabile generează dualismul în contabilitate.
Pentru a-şi îndeplini funcţiile contabilitatea trebuie să satisfacă anumite
cerinţe : să fie organizată şi condusă în mod corespunzător normelor legale, să fie
ţinută la zi, să fie clară şi precisă să cuprindă date complete care să fie furnizate la
timp conducerii unităţii şi celor interesaţi în cunoaşterea rezultatelor obţinute şi
gestionarea patrimoniului.
Dat fiind importanţa contabilităţii, atât pentru conducerea activităţii unităţilor
patrimoniale cât şi pentru îndeplinirea datoriilor faţă către bugetul de stat şi a altor
obligaţii, ea trebuie să fie condusă şi organizată după principii unitare pe întreaga

economie naţională. La noi în ţară, prin Legea contabilităţii nr. 82 din 24 Decembrie
din anul 1991, prin regulamentul de aplicare al acestei legi şi alte acte normative
elaborate de Ministerul Finanţelor, sunt stabilite normele generale şi unitare de
organizare şi conducere a contabilităţii generale, obligatorii pentru toţi agenţii
economici, persoane fizice sau juridice care au calitatea de comerciant.
Pentru exprimarea şi măsurarea fenomenelor social-economice, evidenţa
economică foloseşte unităţi de măsură numite etaloane de evidenţă :
- etalonul natural - se foloseşte pentru exprimarea cantitativă a fenomenelor
economice şi sociale, putînd fi utilizat pentru centralizarea acestor fenomene cînd ele
sunt asemănătoare. In cadrul acestui etalon se folosesc unităţi de măsură distincte
(naturale şi convenţionale), cum ar fi : kg, t, l, buc., cap, UVM, UN, PD, ha. a. n., etc. ;
- etalonul valoric – se foloseşte pentru exprimarea calitativă a fenomenelor
social-economice ; se mai numeşte şi etalon monetar sau bănesc. In cadrul acestui
etalon se foloseşte ca unitate de măsură moneda naţională (leul românesc). Etalonul
valoric permite centralizarea informaţiilor referitoare la fenomene social-economice,
indiferent de conţinutul acestora ;
- etalonul muncă – se foloseşte pentru exprimarea şi cuantificarea activităţii
umane în vederea calculării şi stabilirii drepturilor cuvenite pentru activitatea
desfăşurată. Acest etalon stă la baza elaborării normativelor, tarifelor şi a salariilor
personalului productiv. Etalonul muncă se diferenţiază pe ramuri ale economiei, în
cadrul acestora, în funcţie de importanţa şi complexitatea activităţii desfăşurate.
Cea mai mare parte a informaţiilor care alcătuiesc evidenţa unei unităţi
economice sunt furnizate de contabilitate. Contabilitatea se caracterizează prin :
- foloseşte un raţionament specific şi o terminologie proprie ;
- înregistrează numai informaţiile care sunt consemnate în acte doveditoare,
numite documente de evidenţă sau documente jusificative ;
- exprimarea fenomenelor social-economice se face, obligatoriu, şi în etalon
valoric.
Contabilitatea se ocupă de următoarele aspecte :
- înregistrează existenţa proprietăţii publice şi private reprezentată de patrimoniul
existent ;
- înregistrarea tuturor modificărilor pe care le suferă elementele patrimoniale în
timpul utilizării lor ;

- înregistrarea relaţiilor economice pe care le are unitatea, în interiorul ei cât şi în
afara ei. În interiorul unităţii relaţiile se stabilesc între unitate şi subunităţi şi
între unitate şi proprii angajaţi. Relaţiile din afara unităţii sunt relaţiile care se
stabilesc între unitate şi alte unităţi (clienţi şi furnizori), relaţii între unitate şi
bănci, relaţii între unitate şi stat concretizate în obliga-ţiile fiscale pe care le are
unitatea (impozite, contribuţii la asigurările sociale...) ;
- înregistrează pentru întreaga economie naţională şi relaţiile pe plan economic pe
care le are statul român cu diferite organisme internaţionale sau cu diferite alte
state ;
- înregistrează cheltuielile efectuate, veniturile obţinute, şi,pe baza acestora,
determină rezultatele economico-financiare obţinute într-o perioadă de timp
determinată.
Contabilitatea se aplică la nivel microeconomic (contabilitatea se ţine la nivel
de subunităţi şi unităţi economice) şi macroeconomic (contabilitatea se organizează,
prin centralizarea datelor, pe ramuri şi pe întreaga economie naţională). Aplicarea
contabilităţii în fie- care ramură a economiei naţionale trebuie să se facă ţinând cont
de particularităţile acestora. Din acest punct de vedere, în organizarea Contabilităţii
din agricultură trebuie să se ţină cont de particularităţile acestei ramuri :
- pămîntul constituie principalul mijloc de producţie în agricultură, fiind limitat ca
întindere şi stabil. Contabilitatea înregistrează pământul cu valori diferite în
funcţie de gradul de fertilitate, locul de existenţă şi eventualele amenajări
existente pe suprafaţa respectivă ;
- activitatea în agricultură are un caracter sezonier ;
- producţia agricolă se obţine într-o perioadă mare de timp ;
- în agricultură se folosesc într-o mai mare măsură propriile produse în reluarea
activităţii de producţie ;
- cantitatea şi calitatea producţiei agricole este influenţată de factorii naturali de
mediu.
Contabilitatea înregistrează proprietatea atât sub aspectul concret, real, al
existenţei elementelor patrimoniale, cât şi sub aspectul modului lor de formare, adică
apartenenţa şi provenienţa lor.
Contabilitatea înregistrează nu numai existenţa elementelor patrimoniale la un
moment dat ci şi toate modificările pe care le suferă fiecare element în parte.

1.2. Obiectul contabilităţii
Obiectul de studiu al contabilităţii îl constituie reflectarea în expresie bănească
a bunurilor mobile şi imobile, a disponibilităţilor băneşti, a titlurilor de valoare, a
drepturilor şi obligaţiilor unităţilor patrimoniale, precum şi mişcările şi modificările
intervenite, cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute, în urma operaţiunilor
patrimoniale efectuate.
Unitatea patrimonială este o colectivitate care dispune de un patrimoniu şi
desfăşoară o activitate specifică ei. Patrimoniul este format din totalitatea bunurilor
materiale şi băneşti exprimate valoric precum şi relaţiile determinate de formarea şi
micşorarea permanentă a acestora; care dă naştere la drepturi şi obligaţii.
Din punct de vedere al componenţei, elementele patrimoniale se împart în :
- elemente patrimoniale de tipul activelor imobilizate : imobilizările necorporale
(cheltuieli de constituire şi de cercetare, concesiuni, brevete şi alte drepturi
şi valori asimilate), imobilizărilor corporale (terenuri, clădiri şi construcţii speciale,
maşini şi utilaje, alte bunuri imobiliare), imobilizări financiare (titluri de participaţie,
creanţe imobilizate) ;
- elemente patrimoniale de tipul activelor circulante, formate din : stocuri
(materii şi materiale, obiecte de inventar, mărfuri etc.), mijloace băneşti, creanţe
(clienţi, debitori) şi alte elemente de tipul bunurilor şi relaţiilor care se găsesc în
activul posedat la unităţi ;
- elemente patrimoniale de tipul relaţiilor de pasiv : ale capitalurilor proprii
(capital social şi individual, prime legate de capital, fond de rezervă, fond de
dezvoltare, rezultatul exerciţiului, alte fonduri) şi ale datoriilor ( împrumuturi şi
credite, furnizori, creditori, obligaţi de plată către bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale, către salariaţi, acţionari sau asociaţi şi alte persoane fizice sau juridice) care
formează pasivul unităţii exceptînd sursele de provenienţă ale elementelor de activ.

1.3. Metoda contabilităţii
Metoda contabilităţi cuprinde ansamblul de procedee şi tehnici de lucru,
folosite pentru reflectarea şi urmărirea în mod sistematic , exact şi neântrerupt a
patrimoniului unităţi, a proceselor economice care au loc şi a rezultatelor activităţi
desfăşurate.
Unele procedee sunt specifice contabilităţi : bilanţul contabil, contul, balanţa de
verificare, dubla înregistrare, inventarierea, tehnicile de înregistrare, iar altele sunt
comune altor ştiinţe : documentarea, evaluarea, calculaţia, autocontrolul. Ele prezintă
unele trăsături caracteristice şi servesc la realizarea obiectivelor contabilităţii, astfel :
• documentele sunt actele scrise, întocmite în momentul efectuări operaţiunilor
economice cu scopul de a servi ca dovadă a înfăptuiri lor. După ce
documentele au fost întocmite, potrivit anumitor reguli, după ce au fost
verificate şi prelucrate, ele servesc ca bază de înregistrare în contabilitate a
operaţiunilor patrimoniale şi poartă numele de documente justificative.
• dubla înregistrare constă în înregistrarea concomitentă a fiecărei operaţiuni
economice patrimoniale, în două sau mai multe conturi diferite, între care se
stabileşte o legătură reciprocă. Ea derivă din faptul că orice operaţiune
economică produce o dublă modificare în situaţia patrimoniului unităţi. De
aici provine şi numele de contabilitate în partidă dublă sau dublă înregistrare.
• evaluarea constituie un element de bază a metodei contabilităţi, deoarece nici
o operaţiune economică patrimonială nu poate fi introdusă în circuitul
informaţional contabil, decât după ce s-a făcut exprimarea ei în unităţi
valorice.
• calculaţia reprezintă procedeul folosit în contabilitate pentru stabilirea costului
produselor, lucrărilor executate şi serviciilor prestate, costului de achiziţie,
cheltuielilor pe activităţi, veniturilor şi rezultatelor financiare.
• inventarierea patrimoniului este procedeul folosit în contabilitate pentru
constatarea existenţei, cantităţii, calităţii şi a valori elementelor patrimoniale
aflate în gestiunea unităţi, atât cele proprii cât şi cele aparţinând terţilor
personale, deţinute cu orice titlu la un moment dat. Prin inventariere,

contabilitatea îşi pune mereu în acord datele din conturi cu realitatea din teren.
Inventarierea are ca scop stabilirea situaţiei reale a patrimoniului unităţi, care
se referă şi la evaluarea lor la nivelul valori curente.
• bilanţul contabil este documentul contabil de sinteză oficial, în care sunt
oglindite, la un moment dat în expresie bănească elementele patrimoniale ale
unităţi, sub un dublu aspect, al componenţei şi al surselor de provenienţă.
• contul contabil ţine evidenţa scrisă a fiecărui element patrimonial reflectând
existenţa şi mişcarea lui în mod continuu. Contul contabil are o anumită formă
care permite înregistrarea în expresie bănească, în coloane distincte a
existenţei şi mişcări elementelor patrimoniale.
• balanţa de verificare serveşte pentru verificarea corectitudini înregistrărilor în
contabilitate, se întocmeşte la sfârşitul unei perioade, de regulă lunar şi
precede obligatoriu întocmirea bilanţului contabil şi rapoartele financiarcontabile.

CAPITOLUL II
BILANŢUL CONTABIL
PROCEDEU AL DUBLEI REPREZENTĂRI
A PATRIMONIULUI
2.1. Dubla reprezentare a patrimoniului
cu ajutorul bilanţului contabil
Prin "dublă reprezentare" se înţelege reflectarea în contabilitate cu ajutorul
datelor informate, în expresie valorică, a patrimoniului unei unităţi sub cele două
aspecte interdependente şi simultane ale lui - mijloacele economice (activele) şi
sursele acestora (pasivele) - existente într-o unitate economică la un moment dat.
Dubla reprezentare constituie o cerinţă esenţială a obiectului contabilităţii,
determinată de fenomenul dedublării patrimoniului în mijloace economice şi surse
economice şi care impune metodei contabilităţii, ca prin procedeele ei proprii să
asigure reflectarea concomitentă şi distinctă a acestor două componente diferite ale
patrimoniului oricărei unităţi economice.
Dubla reprezentare realizează una din principalele legături cauzale dintre
obiectul şi metoda contabilităţii, fapt ce îI conferă calitatea de principiu fundamental
al contabilităţii.
Pentru înfăptuirea acestui principiu metoda contabilităţii foloseşte ca procedeu
specific bilanţul contabil a cărei concepţie metodologică corespunde şi asigură
realizarea practică a cerinţelor dublei reprezentări.
Astfel, bilanţul contabil este conceput ca un tabel cu două secţiuni distincte
numite activ şi pasiv.
Activul bilanţului este secţiunea din stânga bilanţului în care se înscriu
mijloacele economice (activele) iar pasivul bilanţului este secţiunea din dreapta în
care se reflectă sursele mijloacelor economice (pasivele) existente într-o unitate
economică la un moment dat. Sub denumirea de "active" şi "pasive" de bilanţ se

egăsesc aşadar toate bunurile materiale şi nemateriale precum şi drepturile şi
obligaţiile care alcătuiesc un patrimoniu.
Activele de bilanţ (mijloacele economice) se împart în funcţie de caracteristicile
proprii, valoare, durată de utilizare şi mod de folosire în trei categorii : active
imobilizate, active circulante şi active de regularizare.
Activele imobilizate sunt bunuri şi valori economice a căror perioadă de
utilizare este mai mare de un an de zile şi participă la mai multe circuite economice.
Recuperarea şi transformarea în bani a valorii lor se face într-un interval lung
de timp. Aceste elemente nu se consumă la prima utilizare.
După natura şi conţinutul lor activele imobilizate se împart în trei grupe:
imobilizări necorporale, imobilizări corporale şi imobilizări financiare.
Imobilizările necorporale sunt acele imobilizări care nu îmbracă forma de
bunuri materiale concrete. Din această categorie fac parte :
- cheltuieli de constituire (de fondare) cuprind cheltuieli cu înfiinţarea,
dezvoltarea şi fuzionarea unităţilor patrimoniale, care se amortizează (recuperează)
într-o perioadă de cel mult 5 ani ;
- cheltuieli de cercetare şi dezvoltare reflectă cheltuielile ocazionate de
elaborarea unor noi tehnologii, realizarea de noi produse şi alte obiective de cercetare
utile în activitatea unei unităţi. Ele se recuperează în maximum 5 ani ;
- cheltuielile comerciale reprezintă cheltuielile efectuate pentru păstrarea sau
dezvoltarea nivelului de activitate al unităţii (clientelă, vadul comercial, firma,
reclama, etc.). Aceste cheltuieli nu se amortizează ;
- concesiuni, brevete, licenţe ş.a drepturi şi valori similare cuprind cheltuieli
efectuate pentru achiziţia dreptului de exploatare a unui bun, activitate sau serviciu, a
unui brevet, licenţă, etc., care se amortizează pe parcursul perioadei de utilizare ;
- alte imobilizări necorporale unde se includ programele informatice realizate în
unitate sau procurate din afara unităţii şi care se amortizează în trei ani.
Imobilizările corporale cuprind bunurile materiale pe care unitatea le utilizează
o prioadă mai mare de un an . Ele se găsesc sub formă de terenuri (intră aici diferite
categorii determinate diferenţiat după modul de utilizare, amplasare, grad de
fertilitate, etc.) şi mijloace fixe (clădiri şi construcţii speciale; maşini, utilaje şi
instalaţii de lucru; aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare; mijloace de

transport, animale de muncă din diferite specii; plantaţii viti-pomicole; unelte,
dispozitive, accesorii şi inventar gospodăresc).
În cazul în care bunurile materiale procurate sau create în unitate nu sunt
terminate, ele se include în categoria imobilizărilor în curs de execuţie.
Imobilizările corporale, cu excepţia terenului, îşi pierd în timp din valoare, ca
urmare a uzurii determinate de utilizarea lor, de acţiunea unor factori naturali şi
progresului tehnic. Recuperarea valorii lor se realizează prin amortizare.
Noţiunea de mijloace fixe defineşte majoritatea mijloacelor de muncă cum ar fi
maşini cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra obiectelor muncii în vederea
transformării lor potrivit scopului urmărit; clădirile şi construcţiile în cadrul cărora
sunt amplasate maşinile şi unde se desfăşoară procesul de muncă; mijloace de
transport pentru persoane şi bunuri, etc.
Între noţiunea de mijloace fixe şi mijloace de muncă există unele deosebiri
determinate de considerente practice sau de criterii stabilite prin norme juridice
(durata de funcţionare sau de folosinţă şi valoarea pe obiect a acestor mijloace
economice).
Sunt considerate mijloace fixe acele mijloace de muncă ce îndeplinesc
cumulativ următoarele două condiţii :
- au o durată de funcţionare sau de folosinţă mai mare de un an de zile ;
- au o valoare pe obiect peste o anumită limită stabilită prin lege.
Mijloacele de muncă ce nu îndeplinesc cumulativ aceste două condiţii, de
durată şi valoare, sunt considerate active circulante, mai exact obiecte de inventar.
Calitatea de mijloc fix a unui obiect este determinată şi de funcţia economică pe
care o îndeplineşte în activitatea economico-socială.
Astfel, o combină, o maşină de stropit sunt mijloace fixe numai pentru unităţile
patrimoniale care le folosesc ca mijloace de muncă. La unităţile care le-au produs,
aceste bunuri sunt produse finite încadrate în categoria active circulante materiale.
Pot exista situaţii când un obiect îşi schimbă funcţia sa economică, chiar în
cadrul aceleiaşi unităţi. De exemplu, în momentul obţinerii lui, un tractor este un
produs finit încadrat în categoria active circulante iar dacă unitatea nu îl vinde ci îl
foloseşte pentru nevoile proprii, tractorul respectiv devine mijloc fix.
Mijloacele fixe se caracterizează prin următoarele trăsături :

- participă în întregime şi de repetate ori în procesul de producţie, o perioadă
îndelungată, fără a se încorpora în conţinutul material al produsului la a căror obţinere
au participat ;
- mijloacele fixe se consumă treptat sub forma uzurii (învechirii) sau a pierderii
treptate a caracteristicilor iniţiale ceea ce face ca ele să nu fie înlocuite după fiecare
ciclu de producţie ;
- mijloacele fixe îşi păstrează, în mod relativ, volumul, forma fizică şi
caracteristicile tehnice de funcţionare iniţiale pe toată durata de folosinţă ;
- consumarea treptată a mijloacelor fixe sub forma uzurii implică transmiterea
treptată a unei părţi din valoarea lor în valoarea producţiei la obţinerea căreia
participă, sub forma amortizărilor şi apoi recuperarea ei prin vânzarea producţiei ;
- amortizarea treptată a valorii determină caracterul specific al rotaţiei
mijloacelor fixe, în sensul că mijloacele fixe circulă numai ca valoare, prin
intermediul amortizărilor ca valoare de întrebuinţare aceste mijloace economice
rămân neschimbate sau fixe, pe toată durata de folosinţă, de unde provine şi
denumirea de mijloace fixe.
Principalele operaţii privitoare la mijloacele fixe sunt : intrarea mijloacelor fixe
în unitate, amortizarea mijloacelor fixe, întreţinerea şi repararea mijloacelor fixe şi
ieşirea mijloacelor fixe din unitate.
Mijloacele fixe pot intra în unitatea patrimonială atât la înfiinţare cât şi pe
parcursul desfăşurării activităţii unităţilor respective. Sub aspect patrimonial
mijloacele fixe pot intra în folosinţă permanentă sau temporară a acestor unităţi.
Mijloacele fixe pot intra în folosinţa permanentă a unităţilor prin investiţii, prin
aport în natură la formarea capitalului ş.a. căi.
Prin investiţii se înţelege un proces de realizare a unor mijloace fixe noi, de
perfecţionare sau modernizare a celor existente precum şi cumpărare de mijloace fixe.
Intrarea mijloacelor fixe în folosinţă temporară are loc prin încheierea pe o
perioadă de timp determinată, pe baza unui contract de închiriere, în schimbul unei
chirii egală, în principiu, cu amortizarea calculată de către unitatea care închiriază
mijlocul fix.
Mijloacele fixe care se folosesc în procesul de producere sau circulaţie pierde
treptat din caracteristicile iniţiale şi, în mod corespunzător pierde din valoarea lor.

Această pierdere reprezintă uzura mijloacelor fixe şi ea se recuperează prin
amortizare, adică prin operaţia de includere în costul producţiei sau în cheltuielile
producţiei a unor sume care reprezintă echivalentul valoric al uzurii stabilite după
anumite criterii, ea se recuperează (încasează) prin vânzarea produselor sau
mărfurilor, a lucrărilor sau serviciilor.
Mijloacele fixe folosite în activitatea de producţie înregistrează treptat o uzură
materială, datorită cvăreia scade capacitatea de producţie. În general, mijloacele fixe
se uzează în ansamblul lor. Totuşi anumite părţi ale acestora se uzează mai repede sau
mai încet, pentru că participă în mod diferit la procesul de producţie.
Acest proces de uzură neuniformă a diferitelor componente ale mijloacelor fixe
face necesară efectuarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii. Reparaţiile au ca scop să
micşoreze efectul uzurii materiale a mijloacelor fixe şi să le menţină starea de
funcţionare pe toată durata de folosinţă.
Mijloacele fixe pot ieşi din unitate definitiv sau temporar. Ieşirea definitivă are
loc prin mai multe căi: vânzare, scoaterea din funcţiune ş.a. căi.
Vânzarea se face către alte unităţi sau persoane fizice.
Scoaterea din funcţiune a mijloacelor fixe constă în scoaterea definitivă din
unitatea mijloacelor fixe ca urmare a expirării duratei lor de funcţionare şi constă
dintr-o serie de operaţii în funcţie de felul mijlocului fix: casare (maşini, utilaje)
demolare (pentru construcţiile de toate tipurile), reformă pentru animale.
Ieşirea temporară a mijloacelor fixe din unitatea patrimonială se face prin
închirierea altor unităţi sau persoane fizice.
Imobilizările financiare - reprezentate de sumele de bani excedentare investite
(plasate) pe termen lung la alte unităţI economice. Unitatea care le deţine încasează
dobândă, dividende, etc.
Din această categorie fac parte: titlurile de participare (acţiuni, obligaţiuni),
împrumut acordat pe termen lung, ş.a.
Activele circulante participă în procesul de producţie şi circulă alături de
activele imobilizate şi se găsesc într-o continuă mişcare şi transformare. Ele îşi
schimbă forma materială trecând succesiv, în rotaţia lor, prin cele trei etape de circuit
economic : aprovizionare, producţie şi desfacere.
Astfel, în faza de aprovizionare disponibilităţile băneşti se transformă în stocuri
de materiale, materii prime, în faza de producţie acestea se consumă integral

ezultând stocuri de produse, produşi care prin valorificare, vânzarea acestora
clienţilor , în faza de desfacere, devin temporar creanţe (clienţi) sau redevin
disponibilităţi băneşti.
Caracteristica de bază a activelor circulante este aceea că perioada de rotaţie a
lor este mai mică de un an de zile.
Activele circulante sunt numeroase şi diverse putând fi grupate în trei categorii :
- active circulante materiale sau stocurile şi producţia în curs de execuţie ;
- active circulante băneşti (valori de trezorerie) ;
- active circulante în decontare (creanţe).
Stocurile şi producţia în curs de execuţie cuprind acele bunuri care au un
conţinut material şi care sunt fie folosite fie obţinute. Ele se prezintă sub formă de
materii prime, materiale consumabile, produse, ambalaje şi obiecte de inventar. În
unităţile agricole acestei categorii aparţin şi anuimalele şi păsările de producţie şi
reproducţie, animale tinere şi la îngrăşat precum şi coloniile de albine.
Materiile prime constituie substanţa principală care intră în componenţa
materială a produsului finit. De exemplu : lemnul se regăseşte în mobilă.
Materialele consumabile : seminţele şi materialul de plantat, furajele şi
aşternutul, îngrăşămintele chimice şi naturale, combustibili şi lubrefianţI, substanţe de
combatere a bolilor şi dăunătorilor, materiale diverse participă sau ajută la procesul
de producţie fără a se regăsi, de regulă, în produsul finit.
Aceste active circulante materiale se consumă la prima lor întrebuinţare,
modificânduşi forma iniţială. Ele îşi transmit integral valoarea lor în costul noilor
produse pentru obţinerea cărora s-au consumat.
Produsele constituie active circulante materiale obţinute ca rezultat al muncii şi
sunt reprezentate de : produse finite, semifabricate din producţia proprie, produse în
curs de execuţie (producţia neterminată), produsele reziduale, mărfurile.
Produsele finite sunt acele bunuri materiale care au parcurs în unitatea
economică toate fazele tehnologice, la sfârşitul cărora pot fi valorificate ca atare.
În agricultură, se consideră produse finite produsele principale (producţia
principală) şi produsele secundare (producţia secundară).
Producţia principală e reprezentată de următoarele categorii: Producţia
vegetală şi animală, produşi şi spor de creştere în greutate. Producţia principală, prin
valorificare, reprezintă principala sursă de venituri/profit a unei unităţI agricole. În

acelaşi timp producţia principală reprezintă principala sursă de hrană pentru oameni,
animale şi materie primă pentru industria prelucrătoare.
Producţia secundară rezultă în urma procesului de producţie indiferent de
voinţa omului. În agricultură, alături de producţia principală, aceste produse (paie,
gunoi) sunt valorificate într-o mai mare măsură decât în alte ramuri economice,
aducându-şi şi ele aportul la obţinerea veniturilor în unităţile agricole.
Semifabricatele (întâlnite de obicei în ramurile industriale, sunt reprezentate de
produse, bunuri care pentru a putea fi valorificate necesită cheltuieli de producţie
suplimentare care duc la creşterea costurilor de producţie.
Producţia neterminată e reprezentată de activitatea care se desfăşoară în unele
unităţI economice care au cicluri de producţie diferite de ciclurile economice.
În agricultură activitatea economică e delimitată în timp de intervalul 1.01 -
31.12, în timp ce activitatea de producţie se poate desfăşura pe mai multe cicluri
economice, situaţie pe care contabilitatea trebuie să o reflecte distinct.
În producţia vegetală se consideră producţie neterminată valoarea lucrărilor
efectuate în câmp, vii sau livezi după obţinerea producţiei. De exemplu : arătura,
însămânţările de toamnă, tăierile … Valoarea acestor activităţi înregistrate în anul
curent se transferă în anul următor când se utilizează în calculul costurilor de
producţie a produselor obţinute.
În zootehnie se înregistrează ca producţie neterminată valoarea cheltuielilor
făcute pentru animalele şi păsările puse la îngrăşat şi nevalorificate până la sfârşitul
anului, întrucât nu au atins greutatea optimă de valorificare.
Producţia reziduală cuprinde rebuturile, materiale recuperabile sau deşeurile
rezultate din procesul producţiei sau din valorificarea mijloacelor fixe şi a obiectelor
de inventar scoase din funcţiune.
Mărfurile reprezintă bunuri cumpărate de unităţile comerciale în scopul
revânzării lor către populaţie sau alte unităţi, fără nici o prelucrare suplimentară.
Ambalajele sunt bunuri utilizate pentru a proteja produsele/mărfurile de pierderi
sau degradări în timpul transportului/depozitării şi pentru comercializare. Sunt :
- ambalaje de producţie (cutii de conserve) ;
- ambalaje de circulaţie (saci de hârtie, cutii de carton, pungi plastic), ambalaje
de natura obiectelor de inventar (saci de cânepă, borcane, sticle) ;
- ambalaje de natura mijloacelor fixe (butoaie mari de lemn sau tablă, cisterne).

Obiectele de inventar, sunt acele mijloace de muncă ce nu îndeplinesc
cumulativ condiţiile de durată şi valoare pentru a putea fi încadrate la mijloace fixe
(în categoria mijloacelor fixe). Fie au o valoare pe obiect mai mică, decât limita
stabilită de lege pentru a se încadra în categoria mijloacelor fixe, indiferent de durata
de folosinţă, indiferent de valoarea lor sau ambele condiţii sub limita impusă. Intră în
această categorie : scule, uneltele mărunte, mobilier de birou, echipament de protecţie
(halate, cizme, ochelari, mănuşi), echipament de lucru (asemănător cu echipamentul
de protecţie, doar că, o parte din valoarea lor se suportă de angajaţii unităţii care îl
folosesc), construcţii şi amenajări provizorii (barăci, podeţe).
Creanţele sau activele circulante in decontare reprezintă sumele băneşti de
încasat/de primit de către o unitate economică de la altă unitate sau persoană fizică
pentru produsul sau marfa vândută (caz în care aceste unităţi se numesc clienţi) sau
pentru lucrări executate sau servicii prestate (caz în care aceste unităţi se numesc
debitori). Creanţele se numesc şi drepturi. Creanţele apar ca urmare a transmiterii
unor bunuri sau sume către alte unităţi sau persoane fizice. Creanţele iau naştere
datorită sistemului de încasări şi plăţi fără numerar, efectuate prin intermediul
băncilor. Acest sistem constă în faptul că, pentru vînzările/cumpărările de bunuri,
executarea de lucrări sau prestări de servicii cu decontare prin bancă, plata/încasarea
valorii acestora nu se realizează imediat şi direct ca în cazul plăţilor/încasărilor în
numerar, ci după un anumit interval de timp şi prin intermediul băncilor. În acest
interval de timp produsele sau mărfurile nu se mai află în unitate sub formă de active
circulante materiale dar nici nu s-au transformat în active circulante băneşti. Astfel de
active se află în curs de încasare sau de decontare.
Activele circulante băneşti, numite şi valori de trezorerie sau valori financiare,
cuprind toate valorile economice sub formă de bani sau care îndeplinesc funcţia de
bani. Din această categorie fac parte disponibilităţile băneşti şi plasamentele.
Disponibilităţile băneşti cuprind numerarul aflat în casieria unităţii, disponibilităţile
aflate la bănci în conturi curente şi în conturi de depozite, carnetele de cecuri cu
limită de sumă, acreditivele ş.a. valori. Disponibilităţile băneşti aflate în conturi
provin din următoarele surse : de la asociaţii sau acţionarii unităţii, reprezentînd
aportul în bani la formarea capitalului social, din împrumuturi de la bănci sau alte
unităţi. Din aceste sume se achită datoriile faţă de furnizori, impozitele şi taxele
datorate statului, contribuţiile la asigurările sociale, se rambursează creditele bancare

şi alte împrumuturi. Disponibilităţile băneşti din categoria ”alte valori” se referă la :
timbrele fiscale şi poştale, biletele de odihnă şi tratament, biletele de călătorie, etc. Cu
ajutorul disponibilităţilor băneşti se efectuează operaţiunile de încasări şi plăţi care
pot fi de două feluri : încasări şi plăţi în numerar şi încasări şi plăţi fără numerar.
Încasările şi plăţile în numerar se efectuează prin casieria unităţii pentru nevoi curente
care nu pot depăşi o anumită limită numită plafon (sold) de casă. Plafonul de casă se
stabileşte anual în raport cu necesităţile unităţii. Peste plafonul de casă se pot păstra
bani în casieria unităţii, dar numai pentru un timp limitat, sumele băneşti necesare
pentru plata salariilor angajaţilor unităţii, a ajutoarelor materiale de boală,
deplasărilor, etc. Încasările şi plăţile fără numerar se realizează prin intermediul
băncilor, din disponibilităţile băneşti ale unităţii. Achitarea datoriilor şi încasarea
creanţelor se realizează pe calea decontărilor. Decontarea sau încasarea şi plata fără
numerar reprezintă un ansamblu de operaţiuni bancare prin care sumele datorate se
transferă din conturile de disponibilităţi băneşti ale unităţii plătitoare în conturile de
disponibilităţi băneşti ale unităţii încasatoare. Acest sistem de decontare s-a
generalizat datorită avantajelor pe care le prezintă : simplifică operaţiunile de încasare
a creanţelor şi de plată a datoriilor, se reduce considerabil necesarul de monedă în
circulaţie, scad cheltuielile cu confecţionarea, transportul şi vehicularea banilor,
asigură o deplină securitate a banilor şi altele.
Plasamentele cuprind : titlurile de plasament şi instrumentele de trezorerie.
Titlurile de plasament cuprind acţiuni şi obligaţiuni dobîndite pe termen scurt în
vederea realizării unui cîştig în momentul vînzării lor. Spre deosebire de titlurile de
participare, titlurile de plasament sunt înstrăinate într-un interval mai mic de un an.
Instrumentele de trezorerie reprezintă titluri de valoare achiziţionate cu scopul de a
proteja disponibilităţile băneşti sau de a realiza operaţiuni speculative. Din aceste
categorii fac parte : bonurile de tezaur, emise de Ministerul Finanţelor pe termen
scurt, certificatele de devize, ş.a.
Activele de regularizare sunt valori care nu au încă un statut defini,t ele urmînd
să capete forma finală pe parcursul perioadei de gestiune viitoare. De exemplu :
cheltuielile înregistrate în avans, active în curs de clarificare, chirii, taxe, dobînzi
plătite anticipat, diferenţe nefavorabile din conversia datoriilor şi creanţelor în devize
(valută), etc.

Pasivele de bilanţ (sursele mijloacelor economice) arată provenienţa sau modul
de procurare şi destinaţia activelor. Avînd în vedere modalităţile diferite de procurare
a activelor, pasivele se împart în :
- pasive proprii şi asimilate celor proprii ;
- pasive străine (atrase şi împrumutate) ;
- pasive de regularizare.
Pasivele proprii şi asimilate celor proprii exprimă relaţii băneşti de procurare
a activelor unităţii din aportul asociaţilor sau acţionarilor, a statului sau persoanelor
fizice interesate, relaţii ce poartă denumiri diferite şi anume : capital, în cazul
unităţilor economice, fonduri, în cazul unităţilor bugetare. Capitalul arată sursele de
provenienţă a activelor, surse care pot fi proprii, reprezentate de capitalul social,
capitalul individual, rezervele de capital şi surse asimilate capitalului propriu,
reprezentate de fondul de dezvoltare, fondul de participare la profit, subvenţii pentru
investiţii, provizioane (surse asimilate create prin includerea unor sume în cheltuielile
de producţie în scopul acoperirii din profit a unor pierderi viitoare posibile.
Constituirea de provizioane reprezintă o amînare la plată a impozitului pe profit,
constituind un avantaj fiscal pentru unitate).
Pasivele străine sunt formate din sume atrase şi împrumutate. Acestea vor
trebui restituite, motiv pentru care pasivele străine se mai numesc şi datorii :
- datorii financiare - reprezentate de creditele bancare şi împrumuturile de la
terţi (de la alte unităţi sau persoane fizice). Creditele bancare pot fi : pe termen scurt
(pînă la un an), pe termen mediu (1-5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). Acestea
sunt purtătoare de dobînzi şi garantate cu activele unităţii ;
- datorii comerciale - apărute în urma relaţiilor economice pe care o unitate le
are cu diverşi furnizori de bunuri materiale sau prestări servicii ;
- datorii fiscale, salariale şi sociale - arată obligaţiile sub formă de impozite şi
taxe faţă de bugetul statului, salariile cuvenite angajaţilor unităţii (şi alte drepturi),
contribuţia la asigurările sociale şi la fondul de şomaj şi alte datorii.
În categoria surselor împrumutate intră creditele bancare şi împrumuturile de la
terţi, iar în categoria surselor atrase intră obligaţiile băneşti ale unităţii faţă de alte
unităţi sau persoane fizice pentru materialelel, lucrările sau serviciile primite de la
aceste şi care nu au fost plătite, obligaţiile băneşti faţă de personalul propriu pentru
salariile datorate pînă la data plăţii lor şi obligaţiile băneşti faţă de stat pentru diferite

impozite şi taxe. Asemenea obligaţii băneşti se numesc atrase deoarece, pe perioada
cît durează decontarea lor, activele provenite din astfel de surse nu stau nefolosite, ci
sunt atrase în circuitul economic al unităţii. Sursele atrase sunt individualizate sub
diferite denumiri care arată felul unităţii sau persoanei faţă de care unitatea are
anumite obligaţii băneşti, ca de exemplu : furnizori, impozit pe salarii (datorat la
bugetul statului), datorii faţă de personal (personal remuneraţii datorate), datorii la
asigurările sociale, etc.
Pasivele de regularizare sunt surse economice care nu au un statut definitiv.
Din această categorie fac parte : veniturile înregistrate în avans (chirii, taxe, dobînzi
încasate anticipat) şi diferenţe favorabile din conversia creanţelor (drepturilor) şi
datoriilor în devize (valută). Ele repezintă nişte profituri latente.
2.2. Conţinutul şi structura bilanţului
Termenul de bilanţ, după unele opinii, vine de la cuvîntul italienesc “bilancia”,
care, la rîndul său, provine din cuvîntul latinesc “bilanx”, care are înţelesul ”cu două
talere”.
Bilanţul contabil este un procedeu al contabilităţii de reprezentare a
patrimoniului, conceput sub forma unui tabel cu două situaţii opuse şi alăturate
numite activ şi pasiv.
Denumirea de activ provine de la activele care se reflectă în partea stîngă a
bilanţului şi se bazează pe caracteristica mijloacelor economice de a fi active, de a se
afla într-o continuă mişcare şi transformare, de a se identifica cu însăşi activele
unităţii.
Denumirea de pasiv provine de la pasivele care se reflectă în partea dreaptă a
bilanţului şi care se bazează pe caracterul static al surselor economice a căror volum
şi structură nu se modifică decît ca efect al utilizării mijloacelor economice.
Activul bilanţului este secţiunea din stînga în care se înscriu elementele de
patrimoniu sub aspectul lor concret, material, după componenţa pe care o au.
Pasivul bilanţului este secţiunea din dreapta în care se înscriu aceleaşi elemente
patrimoniale, dar sub aspectul provenienţei sau apartenenţei.

ACTIV
BILANŢ
PASIV
- active de bilanţ
(mijloace economice)
- pasive de bilanţ
(surse economice)
A = P
Pe lîngă mijloacele şi sursele economice, în bilanţul contabil se reflectă şi
rezultatele economico-financiare ale activităţii unităţii (numai în bilanţul de
închidere).
Elementele componente ale patrimoniului se înscriu în bilanţ numai în expresie
valorică şi în mod grupat sub denumirea de posturi de bilanţ. Aceste posturi pot fi :
posturi de activ (cuprind active de bilanţ înscrise în stînga bilanţului - în activ) şi
posturi de pasiv (cuprind pasive de bilanţ înscrise în dreapta bilanţului - în pasiv).
Înscrierea posturilor în bilanţ nu se face întîmplător ci într-o anumită ordine,
impusă şi de importanţa fiecărui element. Înscrierea ordonată a posturilor în bilanţ se
face în aşa numitele grupe şi subgrupe de bilanţ.
Între totalul valoric al activului şi totalul valoric al pasivului există o egalitate
permanentă care se numeşte egalitate bilanţieră. Această egalitate contabilă reflectă
egalitatea valorică dintre totalul mijloacelor economice şi totalul surselor economice,
totaluri ce au rezultat din dedublarea patrimoniului economic privit în unitatea sa.
Această egalitate bilanţieră se exprimă grafic astfel : A = P
Egalitatea bilanţieră constituie modul concret şi specific de manifestare a
principiului dublei reprezentări şi exprimă echilibrul permanent dintre cele două
aspecte ale patrimoniului economic - aspectul real (mijloacele economice) şi aspectul
abstract (sursele economice) - existente într-o unitate economică la un moment dat.
Bilanţul este un document contabil obligatoriu care se întocmeşte la anumite
intervale de timp, trimestrial, semestrial şi anual (la sfîrşitul anului).
Datele unui bilanţ servesc, pe de o parte, la sintetizarea şi generalizarea
elementelor patrimoniale existente la sfîrşitul unei perioade şi la caracterizarea

activităţii desfăşurate în unitate în acea perioadă, iar pe de altă parte, ca bază pentru
reînceperea procesului de reflectare a acestora în perioada următoare.
De aici şi termenul de ”bilanţ de închidere”, în care se oglindesc şi rezultatele
economico-financiare obţinute în perioada respectivă şi ”bilanţ de deschidere” (bilanţ
iniţial), pe baza căruia se reia ciclul contabil.
Bilanţul contabil ca procedeu al contabilităţii este un instrument de conducere
care prezintă situaţia reală a patrimoniului unei unităţi la un moment dat, precum şi
rezultatul economico-financiar reprezentat de profit sau pierdere. Din punct de vedere
contabil, pierderile reprezintă mărimea bunurilor consumate şi care nu au putut fi
acoperite din veniturile proprii, deci sunt elemente de activ, în timp ce profitul
reprezintă mărimea excedentului veniturilor faţă de cheltuieli, o importantă sursă de
finanţare, deci este un element de pasiv.
2.3. Influenţa operaţiunilor economice
asupra patrimoniului şi reflectarea lor în bilanţul contabil
Activitatea de producţie care are loc în unităţile economice, concretizată în
diferite operaţii economice, produce anumite modificări în volumul şi structura
patrimoniului economic existent într-o unitate la un moment dat, reflectat în bilanţ.
Aceste modificări se concretizează în creşteri şi micşorări ale diferitelor categorii de
elemente patrimoniale, a căror reflectare în bilanţul contabil trebuie să ţină seama de
următoarele reguli generale, indiferent de conţinutul operaţiei economice, de
momentul efectuării ei şi de locul desfăşurării acesteia :
- fiecare operaţie economică modifică concomitent cel puţin două posturi de
bilanţ ;
- operaţia economică modifică cele două posturi de bilanţ cu aceeaşi valoare
(sumă) ;
- modificările celor două posturi sunt întotdeauna opuse, fie ca semn (+/-), fie ca
poziţie în bilanţ (activ/pasiv) ;
- indiferent dacă valoarea totală a bilanţului se modifică sau nu, după
înregistrarea unei operaţii economice se păstrează permanent egalitatea dintre activ şi

pasiv (conform egalităţii bilanţiere ca formă de manifestare a principiului dublei
reprezentări a patrimoniului).
Folosind simbolurile A - pentru activul bilanţului, P - reprezentînd pasivul
bilanţului şi X - mărimea modificării provocate de operaţia economică, aceste reguli
se pot scrie sub forma unor formule de modificare a bilanţului.
Întîlnim patru categorii de modificări a bilanţului în funcţie de natura
modificărilor produse de operaţiile economice :
I. Operaţii economice care generează modificăria numai în structura activelor,
constînd din micşorarea unei anumite categorii de mijloace economice şi creşterea,
concomitentă şi cu aceeaşi sumă, a altei categorii de mijloace economice, situaţia
patrimoniului rămînînd neschimbată. Aceste modificări se reflectă numai în activul
bilanţului, prin micşorarea (scăderea) valorică a unui post şi creşterea altui post,
concomitent şi cu aceeaşi sumă, pasivul bilanţului rămînînd neschimbat. Întrucît o
categorie de mijloace economice s-a micşorat şi alta s-a majorat cu aceeaşi sumă,
totalul mijloacelor economice nu se schimbă, rămînînd egal cu totalul surselor, adică
totalul activului rămîne neschimbat şi egal cu totalul pasivului bilanţului datorită
faptului că cele două modificări sunt de aceeaşi mărime dar de sens contrar (una cu
plus şi alta cu minus).
Aceste modificări şi menţinerea egalităţii bilanţiere pot fi exprimate cu formula :
A +X - X = P
II. Operaţii economice care provoacă modificări numai în structura pasivelor,
constînd din creşterea unei anumite categorii de surse şi micşorarea concomitentă şi
cu aceeaşi sumă a altei categorii de surse economice. Aceste modificări se reflectă
numai în pasivul bilanţului prin creşterea unui post şi micşorarea altui post,
concomitent şi cu aceeaşi sumă, activul bilanţului rămînînd neschimbat. Fiind vorba
de o creştere a unei surse şi o micşorare concomitentă şi cu aceeaşi sumă a altei surse,
totalul surselor nu se schimbă şi astfel rămîne egal cu totalul mijloacelor economice,
adică totalul pasivului rămîne egal cu totalul activului bilanţului datorită faptului că şi
de data aceasta cele două modificări sunt de aceeaşi mărime dar de sens contrar (una
cu plus şi alta cu minus).
Aceste modificări şi menţinerea egalităţii bilanţiere pot fi exprimate cu formula :

A = P +X – X
Aceste două modificări poartă denumirea de mişcări/formule permutative şi se
caracterizează prin aceea că nu modifică valoarea totală a bilanţului ci numai
structura acestuia.
III. Operaţii economice care determină modificări atît în volumul activelor cît şi
în volumul pasivelor, constînd din creşterea unei anumite categorii de mijloace
economice şi creşterea concomitentă şi cu aceeaşi sumă a unei anumite categorii de
surse economice. Aceste modificări se reflectă în ambele părţi ale bilanţului prin
creşterea unui post de activ şi creşterea totodată şi cu aceeaşi sumă a unui post din
pasivul bilanţului. Această situaţie se explică prin faptul că cele două modificări sunt
de aceeaşi mărime, însă ambele au acelaşi sens (plus, cresc). Aceste modificări şi
menţinerea egalităţii bilanţiere pot di redate prin formula :
A +X = P + X
IV. Operaţii economice care generează modificări atît în volumul activelor cît şi
în volumul pasivelor, constînd din micşorarea unei anumite categorii de mijloace
economice şi micşorarea concomitentă şi cu aceeaşi sumă a unei anumite categorii de
surse economice. Aceste modificări se reflectă în ambele părţi ale bilanţului, prin
micşorarea unui post de activ şi micşorarea concomitentă şi cu aceeaşi sumă a unui
post din pasiv, ceea ce provoacă o scădere a totalului activului şi a totalului pasivului,
în acelaşi timp şi cu aceeaşi, astfel că se păstrează egalitatea valorică dintre aceste
două totaluri. Ca urmare, egalitatea bilanţieră se menţine în continuare datorită
faptului că cele două modificări sunt de aceeaşi mărime şi de acelaşi sens (minus,
scad). Aceste modificări şi menţinerea egalităţii bilanţiere se exprimă prin formula :
A - X = P - X
Ultimele două categorii de modificări poartă denumirea de mişcări/formule
opuse şi se caracterizează prin aceea că modifică valoarea totală a bilanţului (volumul
acestuia), în sensul şi cu suma operaţiunii economice înregistrate.
Cele patru operaţiuni economice tipice sunt operaţiuni economice simple. Din
această cauză fiecare dintre ele determină, de fiecare dată, modificarea numai a două
categorii de mijloace sau surse economice (posturi de bilanţ) sau numai o categorie de

mijloace economice şi o categorie de surse corespunzătoare. În bilanţ, fiecare din
aceste modificări a mijloacelor sau/şi surselor economice s-au reflectat prin
modificarea, de fiecare dată, fie numai a două posturi din activ sau din pasiv, fie a
unui post din activ şi a unui post din pasivul bilanţului. În afară de acestea există şi
operaţii economice complexe care determină modificarea a mai multor categorii de
active sau/şi pasive şi care influenţează asupra mai multor posturi din activul şi/sau
pasivul bilanţului. Avînd în vedere faptul că orice operaţie economică complexă este
formată din mai multe operaţii economice simple, modificările generate de asemenea
operaţii se pot încadra în una din cele patru formule de modificare a bilanţului. Oricît
de variate ar fi operaţiunile economice după conţinutul lor, ele provoacă modificări
asupra mijloacelor şi surselor economice care se reflectă prin modificări asupra
posturilor din bilanţ, corespunzător formulelor de modificare.
În concluzie, rezultă că bilanţul se poate utiliza numai pentru reflectarea situaţiei
economico-financiare a unei unităţi economice, existentă la un moment dat, după o
serie de operaţiuni economice care au fost înregistrate în contabilitate. Bilanţul
contabil nu prezintă şi modificările ce au loc în volumul şi structura mijloacelor şi
surselor economice. Acest lucru se realizează cu ajutorul unui alt procedeu contabil
pe care îl vom studia în continuare şi anume, cu ajutorul contului contabil sau
sistemul conturilor contabile.

CAPITOLUL III
CONTUL CONTABIL
PROCEDEU AL DUBLEI ÎNREGISTRĂRI
A OPERAŢIUNILOR ECONOMICE
3.1. Importanţa şi conţinutul economic al conturilor
Contul sau sistemul conturilor este cel mai reprezentativ procedeu al
contabilităţii. Însăşi contabilitatea a fost definită în trecut ca fiind ştiinţa conturilor iar
denumirea ei provine de la cont.
Noţiunea de cont înseamnă, de fapt, ”socoteală”, de la cuvîntul “compté” din
limba franceză sau “conto” din limba italiană, care au acelaşi înţeles. Conturile au
rolul de a grupa datele informaţionale pe feluri de mijloace şi surse economice.
Operaţiunile economice nu se înregistrează în contabilitate cu ajutorul bilanţului
ci, cu ajutorul conturilor deoarece întocmirea unui nou bilanţ după fiecare operaţiune
economică ar fi un lucru extrem de greoi datorită numărului mare de operaţiuni ce au
loc zilnic într-o unitate economică. În afară de aceasta, chiar dacă ar fi posibilă
întocmirea unui nou bilanţ după fiecare operaţiune economică (cu ajutorul
calculatorului), noul bilanţ ar reflecta situaţia elementelor patrimoniale la un moment
dat nu şi mişcarea (transformarea) acestora în urma tuturor operaţiunilor economice
care au avut loc.
Această necesitate de cunoaştere detaliată a situaţiei reale şi a tuturor
modificărilor suferite de elementele patrimoniale este rezolvată cu ajutorul conturilor.
Utilizarea conturilor este determinată şi de necesitatea adîncirii procesului de
sistematizare a informaţiilor contabile început în cadrul bilanţului, de cunoaştere
amănunţită a situaţiei reale şi a tuturor modificărilor suferite de elementele
patrimoniale.
Reflectarea în conturi a existenţelor mijloacelor şi surselor economice nu se
realizează global, ca în bilanţ, ci separat, pe fiecare element patrimonial în parte.

De asemenea, în conturi, alături de existenţe, se reflectă şi mişcările şi transformările
elementelor patrimoniale, tot separat pentru fiecare element în parte. În acest scop, în
contabilitate, pentru fiecare mijloc şi sursă economică se deschide cîte un cont
distinct cu ajutorul căruia se înregistrează existenţa iniţială, micşorările şi
transformările care au avut loc pe parcursul perioadei de gestiune, precum şi noile
existenţe, cele finale ale respectivului element patrimonial. Orice cont deschis în
contabilitate are un anumit conţinut economic în funcţie de elementul patrimonial a
cărui evidenţă o ţine şi care poate fi :
- un mijloc economic (de exemplu : un mijloc fix, un material consumabil, un
produs finit, disponibilităţi băneşti, creanţe, etc.) ;
- o sursă economică ce ne arată modul de procurare sau provenienţa anumitor
mijloace ale unităţii (de exemplu : capitalul social sau individual, credite bancare,
furnizori, personal remuneraţii datorate, etc.) ;
- un proces economic sau o fază a acestuia, cum ar fi : aprovizionare cu
materiale, vînzarea producţiei, creşterea animalelor, etc.
Totalitatea conturilor folosite după anumite reguli, pentru realizarea integrală a
obiectului contabilităţii, constituie sistemul conturilor.
Modificările pe care le suferă elementele patrimoniale datorită operaţiunilor
economice pot fi în sensul “+” (creşteri, sporiri, intrări, obţineri, etc.) şi în sensul “-”
(micşorări, scăderi, ieşiri, reduceri, etc.).Contul trebuie să aibă o formă care să
permită înregistrarea operaţiunilor de “+” şi “-” în mod distinct, deci două secţiuni în
care să se înregistreze creşterile şi micşorările unui element patrimonial. Aceste două
secţiuni poartă denumirea de debit (situată în stînga contului) şi credit (situată în
dreapta contului), notate cu D/C. Pe lîngă aceste două secţiuni, pentru reflectarea
clară şi completă a mijloacelor, surselor şi proceselor economice, contul mai are şi
alte elemente componente care, în totalitatea lor, formează structura contului.
Elementele componente ale contului contabil sunt următoarele :
- denumirea şi simbolul contului ;
- explicaţia operaţiunii economice înregistrată în cont ;
- debitul şi creditul contului (secţiunile contului) ;
- rulajul contului ;
- soldul contului.

Denumirea şi simbolul contului
Fiecare cont trebuie să aibă o denumire care să exprime cu exactitate conţinutul
său economic şi care, de regulă, este chiar denumirea elementului patrimonial a cărui
evidenţă o ţine. De exemplu : cont Mijloace fixe, cont Materiale consumabile, cont
Furnizori, cont Capital social, cont Casa, etc.
Conturile au denumirea identică cu a posturilor de bilanţ.
Fiecare cont are şi un simbol format din trei sau mai multe cifre, care uşurează
munca de identificare şi folosire a conturilor.
Explicaţia operaţiunii economice înregistrată în cont
Aceasta poate avea o formă descriptivă (prezentarea pe scurt a operaţiei
economice şi indicarea documentului justificativ în care s-a consemnat efectuarea ei)
sau o formă contabilă (indicarea denumirii sau simbolului contului corespondent în
care se înregistrează concomitent aceeaşi operaţiune economică). Indiferent de formă,
explicaţia cuprinde şi data la care a avut loc operaţia economică înregistrată în cont şi
nu data înregistrării acesteia în formularul de cont.
Debitul (D) şi creditul (C) contului (secţiunile contului)
Debitul (situat în stînga) şi creditul (situat în dreapta) contului reprezintă
secţiunile contului, în care se înregistrează modificările de „+” şi „-” ale unui element
patrimonial. Expresiile “debit” şi „credit” derivă din cuvintele latine „debere” (a
datora) şi „credere” (a crede). Acestea sunt, prin urmare, expresii moştenite prin
tradiţie, care printr-un singur cuvînt indică partea stîngă şi partea dreaptă a unui cont.
A debita un cont înseamnă a înscrie o sumă în debitul contului, iar a credita un
cont înseamnă înregistrarea unei sume în creditul său.
Rulajul contului
Rulajul contului reprezintă totalitatea sumelor de acelaşi fel înscrise în cont,
într-o perioadă de timp, ca urmare a modificărilor (+/-) suferite de un element
patrimonial. Sumele înregistrate în debitul unui cont se numesc sume debitoare iar
sumele înscrise în creditul contului se numesc sume creditoare. Rulajul se stabileşte
pe baza sumelor debitoare şi creditoare înregistrate în cursul perioadei de gestiune şi
poate fi debitor sau creditor, în funcţie de partea contului în care a fost stabilit.
Soldul contului
Soldul contului arată existenţa la un moment dat a unui element patrimonial şi
se obţine prin diferenţa dintre totalul sumelor celor două secţiuni ale contului (D/C).

Soldul contului poate fi :
- debitor, dacă D > C ;
- creditor, dacă D < C ;
- zero, dacă D = C.
La un moment dat, un cont nu poate avea decît un singur sold, care poate fi
debitor sau creditor. Dacă D = C, contul respectiv nu are sold sau soldul este egal cu
zero. În asemenea situaţie contul se află în echilibru şi se spune despre el că este
soldat. Un cont fără sold îşi încetează funcţia sa contabilă, nu apare în bilanţ ca
element patrimonial (post de bilanţ), dar păstrează funcţia de documentare (justifică
modul de utilizare a respectivului element patrimonial).
În funcţie de perioadă, soldul poate fi iniţial sau final. Soldul iniţial se înscrie în
cont la începutul perioadei de gestiune şi se preia din bilanţul, putînd fi debitor sau
creditor, după caz. Soldurile finale se stabilesc la sfîrşitul perioadei de gestiune şi pot
fi, după caz, solduri debitoare sau creditoare. Se calculează după următoarele formule :
SFD = SID + RD - RC
SFC = SIC + RC - RD
în care :
- SFD ; SFC – soldul final debitor/creditor al contului ;
- SID ; SIC – soldul iniţial debitor/creditor al contului ;
- RD – rulajul debitor/ al contului ;
- RC – rulajul creditor al contului ;
Spre deosebire de bilanţ, care funcţionează numai în echilibru, conturile
funcţionează atîta timp cît au sold. Cînd nu mai au sold, adică atunci cînd sunt în
echilibru, conturile sunt închise rămînînd în continuare numai cu funcţie statistică şi
de documentare. La sfîrşitul perioadei de gestiune, unele conturi se închid (aşa sunt,
de exemplu, conturile de cheltuieli şi de venituri). Conturile de mijloace şi surse
economice, care la sfîrşitul anului au solduri finale debitoare sau creditoare, se
consideră închise prin transcrierea acestor solduri în activul, respectiv pasivul
bilanţului de închidere. La începutul anului, conturile se redeschid cu soldurile lor
finale, din anul precedent, care devin solduri iniţiale pentru noul an. Redeschiderea
conturilor se realizează prin transcrierea soldurilor iniţiale, din bilanţul de deschidere,
în partea conturilor din care ele au provenit.

3.2. Forma grafică a contului
Contul are o formă grafică specială. Necesitatea acestei forme este determinată
de faptul că modificările pe care le suferă elementele patrimoniale pot fi de două
feluri : creşteri şi micşorări. Contul trebuie să aibă o astfel de formă grafică ce să
permită înregistrarea în două părţi, separate şi opuse, a celor două feluri de
modificări. În felul acesta, datele informaţionale ce privesc existenţele şi creşterile se
însumează într-o parte a contului, iar datele informaţionale care privesc micşorările se
însumează în partea opusă a contului.
Conţinutul formei grafice a contului constă în modul cum sunt ordonate şi
grupate diferitele elemente ale contului. Aceste elemente se concretizează în diferite
categorii de date informaţionale, letrice şi cifrice, care sunt consemnate în anumite
coloane şi rubrici prevăzute în cadrul contului. Unele dintre aceste grupe de date
informaţionale au caracter general (data, documentul şi explicaţia operaţiunii
economice), iar altele sunt specifice conturilor (debitul, creditul şi soldul).
În funcţie de modul cum sunt organizate aceste două categorii de date
informaţionale (generale şi specifice) în cadrul contului, se cunosc mai multe forme
grafice de prezentare, cum sunt :
- forma grafică simetrică (clasică sau bilaterală), prezintă cele două secţiuni ale
contului faţă în faţă. Această formă de prezentare a contului se caracterizează prin
faptul că grupul de coloane pentru datele informaţionale generale (dată, document,
explicaţie) se repetă în ambele părţi ale contului, ceea ce constituie un dezavantaj al
acestei forme, concretizat în risipa de hîrtie pe care o generează. Un alt dezavantaj al
acestei forme este că nu permite şi înscrierea soldului, pentru stabilirea acestuia se fac
calcule suplimentare, extracontabile (în afara contului).
DEBIT
Cont ___________________
CREDIT
Data Documentul Explicaţii Suma Data Documentul Explicaţii Suma

- forma grafică asimetrică (unilaterală), prezintă cele două secţiuni ale contului
alăturat şi în plus mai prezintă şi soldul contului.Grupul de coloane pentru date
informaţionale generale apare o singură dată. Această formă are avantajul că
economiseşte spaţiul de scris prin existenţa unui singur grup de coloane pentru date
informaţionale generale, precum şi faptul că soldul se stabileşte foarte uşor, după
fiecare operaţie economică, direct în cadrul contului, fără calcule suplimentare
extracontabile ;
Cont ___________________
Date generale
Nr. Data Documentul Explicaţii
DEBIT CREDIT SOLD
- forma grafică simplificată, folosită pentru uz curent, prezintă contul sub forma
literei T, la fel ca şi bilanţul, cu debitul în stînga şi creditul în dreapta.
D
Cont ___________________
C
După toate cele prezentate, putem da o definiţie completă a contului, astfel :
CONTUL este procedeul specific contabilităţii, cu ajutorul căruia se urmăreşte, în
expresie valorică, uneori şi cantitativă, cronologic şi sistematic, existenţa şi mişcările
unui anumit element patrimonial (mijloc sau sursă economică), pe o perioadă
determinată de timp.
În practică, conturile se deschid pe fişe cu o liniatură specială, care permite
înregistrarea tuturor datelor informaţionale privind elementul pentru care s-a deschis
contul.

3.3. Regulile de funcţionare a conturilor
Prin regulile de funcţionare a conturilor se precizează în care din cele două părţi
ale fiecărui cont se înregistrează situaţia la un moment dat şi modificările elementului
patrimonial pentru care s-a deschis acel cont.
Pentru stabilirea regulilor de funcţionare a conturilor se ia ca punct de plecare
bilanţul contabil, care serveşte ca mijloc de înfăptuire, realizare a dublei reprezentări
a patrimoniului. Totodată, bilanţul constituie procedeul contabilităţii care se găseşte
în strînsă legătură cu celelalte procedee ale sale. În primul rînd, bilanţul are legături
cu conturile. Această legătură se realizează în ambele sensuri, de la bilanţ la conturi şi
de la conturi la bilanţ.
Legăturile de la bilanţ la conturi se realizează la începutul perioadei de gestiune,
cînd valorile înscrise la posturile de activ ale bilanţului iniţial, reprezentînd
existenţele iniţiale ale mijloacelor economice, se transcriu în debitul conturilor de
mijloace economice sub forma soldulurilor iniţiale debitoare ale acestor conturi.
Valorile înscrise în posturile de pasiv ale bilanţului iniţial, reprezentînd existenţele
iniţiale ale surselor economice, se transcriu în creditul conturilor de surse economice,
sub forma soldurilor iniţiale creditoare ale acestor conturi.
Legăturile de la conturi la bilanţ se realizează la sfîrşitul perioadei de gestiune,
cînd soldurile finale debitoare ale conturilor de mijloace economice, reprezentînd
existenţele finale ale mijloacelor economice, se transcriu în bilanţul final sub forma
posturilor de activ, iar soldurile finale creditoare ale conturilor de surse economice,
reprezentînd existenţele finale ale surselor economice, se transcriu în bilanţul final
sub forma posturilor de pasiv ale acestui bilanţ.
În ambele sensuri, datele informaţionale circulă numai între elementele
corespondente situate de aceeaşi parte a celor două procedee specifice ale
contabilităţii, adică :
- între activul bilanţului iniţial şi debitul conturilor de mijloace economice şi
invers, între debitul conturilor de mijloace economice şi activul bilanţului final ;
- - între pasivul bilanţului iniţial şi creditul conturilor de surse economice şi
invers, între creditul conturilor de surse economice şi pasivul bilanţului final.

Pentru stabilirea regulilor de funcţionare a conturilor se au în vedere primele
legături reciproce menţionate anterior, cele de la bilanţ la conturi.
Potrivit împărţirii bilanţului în două părţi distincte – activ şi pasiv – conturile se
împart şi ele în două clase distincte :
- clasa conturilor de activ, cele care s-au deschis pentru înregistrarea existenţelor
iniţiale de mijloace economice, pe baza datelor informaţionale preluate din
posturile de activ ale bilanţului iniţial ;
- clasa conturilor de pasiv, cele care s-au deschis pentru înregistrarea existenţelor
iniţiale de surse economice, pe baza datelor informaţionale preluate din posturile
de pasiv ale bilanţului iniţial.
Rezultă de aici că funcţia contabilă a conturilor este determinată de faptul dacă
acestea sunt conturi de activ sau de pasiv. Aceste conturi se mai numesc şi conturi
monofuncţionale, deoarece, aşa cum se va vedea în continuare, au în permanenţă o
singură funcţie contabilă.
Regulile generale de funcţionare a acestor conturi sunt următoarele :
Conturile de activ încep să funcţioneze prin a se debita : se debitează cu
existenţele iniţiale şi cu creşterile şi se creditează cu micşorările de mijloace
economice ; pot avea numai sold debitor, reprezentînd existenţe de mijloace la un
moment dat.
Conturile de pasiv încep să funcţioneze prin a se credita : se creditează cu
existenţele iniţiale şi cu creşterile şi se debitează cu micşorările de surse economice ;
pot avea numai sold creditor, reprezentînd existenţe de surse la un moment dat.
Schematic, aceste reguli generale de funcţionare a conturilor pot fi prezentate
astfel :
D CONTURI DE ACTIV C D CONTURI DE PASIV C
- Sold iniţial
(existenţe
iniţiale de
mijloace
economice)
- Rulaj
(creşteri de
mijloace
economice)
Sold final
(existenţe
finale de
mijloace
economice)
- Rulaj
(micşorări
de mijloace
economice)
- Rulaj
(micşorări
de surse
economice)
- Sold iniţial
(existenţe
iniţiale de
surse
economice)
- Rulaj
(creşteri
de surse
economice)
Sold final
(existenţe
finale
de surse
economice)

Din această reprezentare schematică, se vede că funcţia conturilor de activ este
diametral opusă funcţiei conturilor de pasiv. Această particularitate a funcţiilor
conturilor decurge din conţinutul economic diferit şi opus al conturilor.
Fiecare din aceste două categorii de conturi au în permanenţă o singură funcţie,
fie numai funcţia conturilor de activ, fie numai funcţia conturilor de pasiv, motiv
pentru care sunt considerate conturi monofuncţionale.
Pe lîngă acestea, există şi conturi bifuncţionale, a căror funcţionare prezintă
anumite particularităţi faţă de conturile monofuncţionale, cum ar fi aceea că încep să
funcţioneze uneori prin debitare şi alteori prin creditare, iar la sfîrşitul lunii pot avea,
după caz, fie sold debitor, fie sold creditor. Aşa este, de exemplu, contul 121 “Profit
şi pierdere”. Datorită acestor particularităţi, conturile bifuncţionale pot avea, uneori,
caracteristicile conturilor de activ, iar alteori, caracteristicile conturilor de pasiv, în
funcţie de natura soldului lor final.
Această particularitate a conturilor bifuncţionale face ca ele să constituie cea de-a
treia clasă de conturi, după funcţia contabilă, numai în cursul lunii, întrucît, la sfîrşitul
lunii, soldul lor final este elementul determinant care hotărăşte situaţia acestor conturi.
Aşa se explică faptul că, la sfîrşitul perioadelor de evidenţă, cînd se încheie bilanţul
contabil, există numai cele două clase de conturi, din punct de vedere al funcţiei
contabile, clasa conturilor de activ şi clasa conturilor de pasiv.
Pentru a evita orice confuzie care ar putea să apară între noţiunea de debit şi
aceea de activ, precum şi între noţiunea de credit şi aceea de pasiv, se precizează că
între aceste noţiuni există următoarele deosebiri esenţiale :
Activul reflectă totalitatea mijloacelor economice existente în unitate la un
moment dat, adică soldurile debitoare ale tuturor conturilor de activ, în timp ce
debitul reflectă existenţa şi creşterile unei singure categorii de mijloace economice,
în cazul în care contul este de activ, sau micşorările unei singure surse economice, în
cazul în care contul este de pasiv.
Pasivul reflectă totalitatea surselor mijloacelor economice existente în unitate la
un moment dat, respectiv soldurile creditoare ale tuturor conturilor de pasiv, în timp
ce creditul reflectă existenţa şi creşterile unei singure surse economice, în cazul în
care contul este de pasiv, sau micşorările unei singure categorii de mijloace
economice, în cazul în care contul este de activ.

3.4. Dubla înregistrare şi corespondenţa conturilor
Necesitatea dublei înregistrări este impusă de faptul că fiecare operaţie
economică determină duble modificări în volumul sau în structura patrimoniului
economic al unităţilor economico-sociale şi ambele modificări trebuie să fie reflectate
în contabilitate, aşa cum se produc, simultan, prin mecanismul dublei înregistrări.
Orice operaţie economică ce afectează volumul patrimoniului economic
determină două feluri de modificări simultane, de aceeaşi mărime şi de acelaşi sens :
fie o creştere a volumului mijloacelor economice şi o creştere, concomitentă şi cu
aceeaşi sumă a volumului surselor economice, fie o micşorare a volumului
mijloacelor şi surselor economice. În fiecare caz în parte, ambele modificări trebuie
să fie înregistrate în contabilitate în acelaşi timp, cu ajutorul unor conturi diferite (o
modificare întru-un cont şi cealaltă în alt cont) şi în părţi opuse ale acestor conturi (o
modificare în debitul unui cont şi cealaltă modificare în creditul celuilalt cont).
În timpul desfăşurării proceselor economice, mijloacele economice existente la
un moment dat în unitate se transformă în alte mijloace economice, cu alte valori de
întrebuinţare, îşi schimbă forma de prezentare în diferite faze ale circuitului
economic, precum şi locul de păstrare sau depozitare, etc. Mijloacele care se
transformă se consumă, iar mijloacele care apar le substituie pe primele, le iau locul
acestora. Asemănător şi sursele mijloacelor economice existente la un moment dat,
sub influenţa anumitor operaţiuni economice, se pot transforma în alte surse. În
consecinţă, orice operaţie economică de transformare a patrimoniului economic
afectează structura mijloacelor sau surselor economice, determinînd alte două feluri
de modificări simultane, tot de aceeaşi mărime, dar de sens contrar : fie o micşorare a
mijloacelor economice care se consumă şio creştere a mijloacelor economice care
apar şi le substituie pe primele, fie o micşorare a surselor care se transformă şi o
creştere a surselor care apar şi le iau locul primelor.
Toate aceste feluri de transformări ale unor mijloace economice în alte mijloace
economice sau ale unor surse economice în alte surse economice determină
modificări de structură care trebuie să fie înregistrate simultan în contabilitate, în
fiecare caz în parte, tot cu ajutorul unor conturi diferite (într-un cont se înregistrează

micşorarea şi în altul creşterea corespunzătoare de mijloace economice sau surse
economice) şi tot în părţile opuse ale conturilor respective (o modificare în debitul
unui cont şi cealaltă modificare în creditul celuilalt cont).
Sintetizînd, dubla înregistrare poate fi definită ca fiind reflectarea concomitentă
şi cu aceeaşi sumă a unei operaţii economice în două conturi diferite şi în părţi opuse
ale acestora, respectiv în debitul unui cont şi în creditul altui cont.
Importanţa deosebită a dublei înregistrări constă în faptul că pe baza ei se
realizează înregistrarea cronologică şi sistematică a tuturor operaţiilor economice în
contabilitatea unităţilor patrimoniale. De aceea, dubla înregistrare a operaţiilor
economice în conturi este considerată ca fiind cel de-al doilea principiu fundamental
al contabilităţii în partidă dublă, alături de dubla reprezentare, de unde provine şi
denumirea acestei contabilităţi - în partidă dublă. Forma de exprimare a dublei
înregistrări este cifrică, valorică, la fel ca şi dubla reprezentare. După cum se ştie,
modul specific de manifestare a principiului dublei reprezentări se concretizează în
egalitatea bilanţieră, care exprimă corelaţia sau egalitatea valorică permanentă dintre
totalul mijloacelor şi totalul surselor economice existente în unitate la un moment dat.
Spre deosebire de acesta, modul specific de manifestare a principiului dublei
înregistrări se concretizează în egalitatea valorică permanentă dintre conturile
corespondente, care exprimă corelaţia sau egalitatea permanentă dintre mărimea
valorică a celor două modificări din cadrul fiecărei operaţii economice simple.
Dubla înregistrare a operaţiilor economice în contabilitate determină o legătură
reciprocă între conturile în care se înregistrează aceste operaţii. Această legătură
reciprocă între debitul unui cont şi creditul altui cont, stabilită în vederea înregistrării
în contabilitate a unei operaţiuni economice, se numeşte corespondenţa conturilor.
Conturile între care se stabileşte o astfel de legătură poartă denumirea de conturi
corespondente şi ele se determină pentru fiecare operaţie economică în parte. Toate
operaţiunile economice, fără nici o excepţie, trebuie să se înregistreze în contabilitate
pe baza dublei înregistrări, în cel puţin două conturi corespondente, care să
corespundă conţinutului economic al operaţiunii respective.
Importanţa corespondenţei conturilor constă în faptul că nici un cont din
contabilitatea în partidă dublă nu poate funcţiona singur ci, numai în corespondenţă
(în legătură reciprocă) cu un alt cont sau cu mai multe conturi.

Corespondenţa conturilor se stabileşte în funcţie de conţinutul economic al
operaţiunilor efectuate, care trebuie înregistrate în contabilitate. Astfel se asigură o
reflectare clară a operaţiunilor economice şi, pe această bază, se realizează
cunoaşterea, în orice moment, a conţinutului acestor operaţii prin simpla citire a
conturilor corespondente, fără să fie nevoie de cercetarea documentelor pe temeiul
cărora s-a făcut înregistrarea în conturile respective. De aceea este necesar, ca odată
cu înregistrarea unei sume în debitul sau creditul unui cont, să se menţioneze şi titlul
sau simbolul contului corespondent.
Caracterul unitar al corespondenţei conturilor este asigurat prin instrucţiunile de
aplicare a planurilor contabile generale, elaborate pe sectoare ale economiei naţionale
(sectorul economic, bănci şi instituţii bugetare). În aceste instrucţiuni sunt stabilite
corespondenţele fiecărui cont cu celelalte conturi, în funcţie de conţinutul economic
al conturilor.
Avînd în vedere natura conturilor folosite pentru înregistrarea fiecărei operaţiuni
economice în contabilitate, determinată de conţinutul acestor operaţiuni, pot exista
trei tipuri de corespondenţe între conturi şi anume :
- corespondenţă numai între conturi de activ, în cazul în care operaţia economică
ce se înregistrează produce modificări numai în structura mijloacelor economice ;
- corespondenţă numai între conturi de pasiv, cînd operaţia economică supusă
înregistrării generează modificări numai în structura surselor economice ;
- corespondenţă între conturi de activ şi de pasiv, dacă operaţiunea economică
ce urmează să fie înregistrată în conturi provoacă modificări atît în volumul
mijloacelor, cît şi în volumul surselor economice ale unităţii patrimoniale.
Toate operaţiunile economice, fără nici o excepţie, trebuie să se înregistreze în
contabilitate, pe baza dublei înregistrări, în cel puţin două conturi corespondente, care
să corespundă conţinutului economic al operaţiei respective.

3.5. Analiza contabilă
Stabilirea corectă a conturilor corespondente are o importanţă deosebită în
munca practică de contabilitate deoarece, aşa cum s-a arătat, nu este permisă
înregistrarea unei anumite operaţiuni decît cu ajutorul conturilor care corespund
conţinutului ei economic.
În scopul determinării corecte a conturilor corespondente cu ajutorul cărora să
se înregistreze în contabilitate fiecare operaţie economică, este necesar ca aceasta să
fie supusă unei analize contabile.
Analiza contabilă constă în cercetarea distinctă a fiecărei operaţii economice, pe
bază de documente justificative, în scopul stabilirii conturilor corespondente şi a
părţii acestora (debit sau credit) în care urmează să se înregistreze operaţia respectivă,
concomitent şi cu aceeaşi sumă, potrivit principiului dublei înregistrări.
Analiza contabilă a operaţiilor economice se desfăşoară în următoarele etape :
- cunoaşterea naturii operaţiei economice care urmează să se înregistreze în
conturi, adică să se stabilească despre ce fel de operaţie economică este vorba :
încasare, plată, cumpărare, vînzare, intrare, ieşire, obligaţii, etc. ;
- stabilirea modificărilor determinate de operaţia respectivă în volumul sau
structura patrimoniului economic al unităţii, arătîndu-se concret ce mijloace, surse
sau procese economice se modifică, cu ce valoare şi în ce sens ;
- stabilirea conturilor corespondente cu ajutorul cărora se înregistrează operaţia
economică analizată, în funcţie de natura acestei operaţii, pornind de la denumirile
elementelor patrimoniului economic care se modifică ;
- aplicarea regulilor de funcţionare a conturilor pentru stabilirea părţii fiecărui
cont (debit sau credit) în care urmează să se înregistreze operaţia economică
respectivă ;
- alcătuirea formulei contabile cu ajutorul căreia se înregistrează operaţia
economică analizată în evidenţa cronologică şi care stă la baza înregistrării acestei
operaţii şi în evidenţa sistematică.
Aşadar, scopul final al analizei contabile îl constituie stabilirea formulei
contabile. Urmînd această cale sau etapele analizei contabile menţionate mai sus, se
asigură înregistrarea corectă a operaţiilor economice în conturi, iar soluţiile la care se
ajunge pe această bază sunt exacte.

3.6. Formula contabilă
Formula contabilă este forma de înregistrare a operaţiilor economice în
evidenţa cronologică, pe baza principiului dublei înregistrări şi a corespondenţei
conturilor, în ordinea în care aceste operaţii s-au efectuat.
Formula contabilă se prezintă ca o egalitate valorică între conturile
corespondente, alcătuită din următoarele elemente :
- denumirea şi simbolul contului care se debitează, scris în partea stîngă a
egalităţii, ca urmare a faptului că debitul apare în partea stîngă a oricărui cont ;
- denumirea şi simbolul contului care se creditează, scris în partea dreaptă a
egalităţii, întrucît creditul apare în partea dreaptă a oricărui cont ;
- suma, care exprimă valoarea operaţiei economice care se înregistrează în cele
două conturi corespondente ;
- semnul egal, care uneşte cele două conturi corespondente şi arată interdependenţa
şi corelaţia reciprocă dintre aceste conturi.
Suma s-a scris o singură dată tocmai pentru a releva faptul că în ambele conturi
corespondente (în debitul unuia şi în creditul celuilalt) se înregistrează aceeaşi valoare.
Exemplu de formulă contabilă :
301 Materiale consumabile = 401 Furnizori 100.000.000
În munca practică de contabilitate, formula contabilă se scrie pe documentele
justificative, cu ocazia verificării şi prelucrării acestora. Scrierea pe documentele
economice a formulei contabile poartă numele de contare. Contarea se poate face şi
folosind, în locul denumirilor, simbolurile cifrice ale conturilor.
Formulele contabile se clasifică după mai multe criterii şi anume :
După numărul conturilor corespondente din care sunt constituite, formulele
contabile pot fi simple şi complexe :
- formula contabilă simplă cuprinde un singur cont corespondent care se
debitează şi un singur cont corespondent care se creditează şi se întocmeşte pentru

operaţiile economice simple, care determină modificarea numai a două elemente ale
patrimoniului economic, a căror reflectare se realizează cu ajutorul a două conturi
(exemplu, formula de mai sus).
- formula contabilă complexă cuprinde un singur cont corespondent care se
debitează şi două sau mai multe conturi corespondente care se creditează sau invers,
un singur cont corespondent care se creditează şi două sau mai multe conturi
corespondente care se debitează. Acest tip de formulă contabilă se întocmeşte pentru
operaţiile economice complexe, care determină modificarea concomitentă a mai mult
de două elemente ale patrimoniului economic, a căror reflectare se realizează cu
ajutorul a mai mult de două conturi.
Formulele contabile compuse, formate din două sau mai multe conturi corespondente
care se debitează şi două sau mai multe conturi corespondente care se creditează,
nu sunt admise în contabilitatea organizată în ţara noastră.
Exemplu de formulă contabilă complexă :
401 Furnizori = %
512 Cont curent
531 Casa
100.000.000
85.000.000
15.000.000
După semnificaţia sumelor ce le conţin, deosebim formule contabile cu sume
scrise în negru şi formule contabile cu sume scrise în roşu :
- formulele contabile cu sumele scrise în negru au semnificaţia generală de
adunare a valorilor pe care sumele respective le reprezintă şi sunt folosite pentru
înregistrările curente, ca formule simple şi complexe.
- formulele contabile cu sumele scrise în roşu au o semnificaţie particulară,
potrivit căreia valorile reprezentate de aceste sume se scad din sumele scrise în negru.
Aceste formule se pot utiliza pentru înregistrarea curentă a unor operaţii contabile de
închidere a anumitor conturi, de evidenţiere şi repartizare a unor diferenţe de preţ sau
pentru corectarea unor formule contabile greşite. În cazul în care nu există
posibilitatea de scriere a sumelor în roşu, aceste sume se pot scrie în negru, dar să fie
încadrate într-un chenar, sume care au aceeaşi semnificaţie ca şi sumele scrise în roşu.

După scopul pentru care se întocmesc se deosebesc două feluri de formule
contabile : pentru înregistrări curente şi de corectare sau stornare a unor formule
greşite.
- formulele contabile pentru înregistrări curente sunt folosite, în mod normal,
în contabilitate şi ele pot avea una din formele prezentate mai sus, simple sau
complexe.
- formulele contabile de corectare sau de stornare a unor înregistrări greşite, la
rîndul lor, pot fi : formule contabile de stornare în negru şi formule contabile de
stornare în roşu. Formula contabilă de stornare în negru se foloseşte pentru anularea
unor formule contabile greşite, pe baza principiului soldării conturilor şi constă în
inversarea formulei iniţiale care trebuie corectată, după care se întocmeşte formula
contabilă corectă. Formula contabilă de stornare în negru are dezavantajul că
denaturează rulajul conturilor, mărindu-l artificial cu sume care nu corespund unor
operaţii economice reale ci, unor operaţii de corectare. Uneori, această formulă duce
la stabilirea unor corespondenţe iraţionale între conturi. Formula contabilă de
stornare în roşu constă în repetarea formulei contabile greşite, însă cu sumele
încadrate într-un chenar, ceea ce înseamnă că aceste sume se scad, anulînd pe cele
greşite. Apoi se întocmeşte formula contabilă corectă. Principalul avantaj al formulei
contabile de stornare în roşu constă în faptul că elimină rulajele nereale şi
corespondenţele nefireşti dintre unele conturi, neajunsuri ale formulei contabile de
stornare în negru.

3.7. Clasificarea conturilor
Clasificarea conturilor constă în sistematizarea conturilor potrivit
caracteristicilor comune şi specifice ale acestora prin încadrarea lor într-un anumit
număr redus de clase, grupe şi subgrupe de conturi după anumite criterii, cu scopul de
a realiza o ordine în mulţimea şi varietatea conturilor folosite în contabilitatea
curentă.
Importanţa clasificării conturilor se manifestă în mai multe direcţii şi anume :
- permite studierea sistematică şi generalizată a conturilor, asigurînd
cunoaşterea legăturilor reciproce dintre ele ;
- dă posibilitatea asimilării cu uşurinţă a conţinutului economic şi a funcţiei
contabile a conturilor ;
- asigură înţelegerea structurii planurilor de conturi ale diferitelor sectoare ale
economiei naţionale ;
- înlesneşte însuşirea principiilor de elaborare a schemelor tip de bilanţ ;
- sub aspect metodologic, constituie un mijloc eficient de cunoaştere a
obiectului contabilităţii.
Clasificarea conturilor poate fi realizată după mai multe criterii, fiecare
criteriu caracterizînd sistemul conturilor dintr-un anumit punct de vedere. Totodată,
aceste criterii, luate împreună, asigură cunoaşterea temeinică a tuturor conturilor
folosite în contabilitatea curentă a unităţilor patrimoniale. În funcţie de criteriile
folosite, conturile se împart în clase, iar în cadrul acestora în grupe şi subgrupe de
conturi, ţinand seama şi de alte criterii secundare, care au o sferă de aplicare mai
redusă şi care completează cunoaşterea de ansamblu a sistemului de conturi supuse
clasificării.
Principalele criterii de clasificare a conturilor sunt : conţinutul economic,
funcţia contabilă, sfera lor de cuprindere şi altele.
Criteriul fundamental de clasificare a conturilor îl constituie conţinutul lor
economic. Caracterul ştinţific al acestui criteriu izvorăşte din interdependenţa dintre
elementele care alcătuiesc conţinutul economic al conturilor - respectiv mijloacele,
procesele şi sursele economice – şi conturile în care se reflectă aceste elemente. Din

acest punct de vedere, conturile se împart în următoarele patru clase : clasa
conturilor mijloacelor economice sau activelor, clasa conturilor surselor economice
sau pasivelor, clasa conturilor proceselor economice şi clasa conturilor speciale.
Aceste clase de conturi reflectă în conţinutul lor toate componentele
obiectului contabilităţii.
Alături şi în strînsă legătură cu criteriul fundamental – conţinutul economic -,
conturile se mai clasifică şi după funcţia lor contabilă, care este determinată de
conţinutul economic. Din acest punct de vedere, al funcţiei lor contabile, conturile se
împart în două clase : clasa conturilor de activ şi clasa conturilor de pasiv.
Aceste două criterii – conţinutul economic şi funcţia contabilă – luate
împreună, constituie fundamentul unic al clasificării conturilor.
Sistematizarea conturilor după funcţia lor contabilă este cea mai generală
clasificare, ce permite încadrarea în cele două clase – de activ şi de pasiv – a tuturor
conturilor.
Dacă regulile de funcţionare a conturilor se constituie într-un criteriu de
clasificare, conturile pot fi grupate în : conturi monofuncţionale şi bifuncţionale.
La rîndul lor, conturile monofuncţionale pot fi : conturi monofuncţionale de
activ, cele care funcţionează numai după regulile conturilor de activ, şi conturi
monofuncţionale de pasiv, cele care funcţionează numai după regulile conturilor de
pasiv.
Conturile bifuncţionale se caracterizează prin aceea că la un moment dat,
funcţionează fie după regulile conturilor de activ, fie după cele ale conturilor de
pasiv.
Din cele de mai sus se desprinde concluzia că, atît clasa conturilor de activ cît
şi clasa conturilor de pasiv, cuprind în structura lor cîte două grupe de conturi :
conturi de activ monofuncţionale şi conturi de activ provenite din conturi
bifuncţionale, respectiv conturi de pasiv monofuncţionale şi conturi de pasiv
provenite din conturi bifuncţionale.
Indiferent de conţinutul economic şi funcţia lor contabilă, conturile se mai
clasifică şi după sfera de cuprindere a acestora. Din acest punct de vedere se disting
două clase de conturi : clasa conturilor sintetice şi clasa conturilor analitice.
Clasa conturilor sintetice cuprinde toate conturile care au făcut obiectul
primelor două clasificări – după conţinutul economic şi funcţia contabilă.

Conturile sintetice reflectă mijloacele, procesele şi sursele economice, grupate
după caracteristicile lor generale, iar conturile analitice reflectă, concomitent
elementele acestor mijloace, procese şi surse economice, după însuşirile lor specifice.
În aceste condiţii, conturile sintetice sunt conturi de bază ale contabilităţii, iar
conturile analitice sunt dezvoltătoare ale conturilor sintetice. Numărul conturilor
analitice care se pot deschide în cadrul unui cont sintetic este determinat de natura
mijloacelor şi surselor economice reflectate în contul sintetic respectiv şi de
necesităţile de detaliere a cunoaşterii conţinutului economic al acestora. În fiecare
unitate economică funcţionează, în paralel şi în strînsă legătură, contabilitatea
sintetică şi contabilitatea analitică.
Regulile de funcţionare a conturilor sintetice sunt valabile şi pentru conturile
analitice corespunzătoare, deoarece în ambele categorii de conturi se înregistrează
aceleaşi elemente. Cu toate acestea, reflectarea operaţiilor economice în conturile
analitice prezintă unele particularităţi faţă de conturile sintetice. Astfel, spre deosebire
de conturile sintetice în care mijloacele şi sursele economice se înregistrează numai
valoric, în conturile analitice elementele acestor mijloace şi surse se pot reflecta fie
numai valoric, ca şi în conturile sintetice, fie cantitativ şi valoric, în funcţie de natura
elementelor respective.
Importanţa conturilor analitice constă în adîncirea procesului de sistematizare a
informaţiilor contabile, început cu ajutorul bilanţului şi continuat cu ajutorul
conturilor sintetice. În acelaşi timp, conturile sintetice servesc ca instrument de
grupare şi generalizare, prin centralizarea informaţiilor din conturile analitice ale
fiecărui cont sintetic. Atît sistematizarea cît şi generalizarea informaţiilor contabile cu
ajutorul conturilor sintetice şi analitice sunt posibile datorită legăturilor reciproce
care există între aceste conturi.
Caracteristicile generale ale clasei conturilor de active
Trăsătura distinctivă a clasei conturilor de active o constituie cuprinderea în
structura ei a mai multor grupe de conturi, delimitate în funcţie de mai multe criterii
şi anume : caracterul specific al rotaţiei mijloacelor economice şi rolul lor diferit în
procesul reproducţiei sociale, precum şi modul cum aceste mijloace participă la
crearea noilor valori de întrebuinţare, modul cum se consumă şi îşi transmit valoarea
în costul producţiei. După aceste criterii, clasa conturilor de active se împarte în trei

grupe de conturi : grupa conturilor de active imobilizate, grupa conturilor de active
circulante şi grupa conturilor rectificative ale activelor.
Conţinutul economic al conturilor din aceste grupe îl constituie existenţele şi
mişcările mijloacelor economice ale unităţilor patrimoniale. După funcţia contabilă,
conturile din primele două grupe sunt toate de activ, iar cele din ultima grupă, unele
sunt de activ şi altele de pasiv.
Grupa conturilor de active imobilizate, cuprinde trei subgrupe de conturi de
imobilizări : necorporale, corporale şi financiare.
Grupa conturilor de active circulante, ţinînd seama de formele pe care le
îmbracă succesiv mijloacele circulante în diferite stadii ale circuitului economic al
unităţii patrimoniale, cuprinde patru subgrupe de conturi : subgrupa conturilor de
stocuri (active materiale), subgrupa conturilor de disponibilităţi băneşti, subgrupa
conturilor de instrumente de trezorerie şi subgrupa conturilor de creanţe (active în
decontare).
Grupa conturilor rectificative ale activelor cuprinde acele conturi care au
rolul să rectifice, prin scădere sau adunare, valoarea contabilă a mijloacelor
economice, pentru stabilirea valorii reale a acestora. Folosirea lor se impune atunci şi
pentru acele mijloace economice a căror valoare contabilă diferă de valoarea reală.
Conţinutul economic al conturilor rectificative cuprinde o parte din valoarea
mijloacelor economice rectificative, fapt ce determină şi justifică încadrarea lor în
clasa conturilor de active. Acest conţinut se concretizează sub forma diferenţelor în
plus sau minus dintre valoarea contabilă, reflectată în conturile de active respective şi
valoarea reală a acestora.
Funcţia contabilă a conturilor rectificative de active este diferită, în sensul că
unele sunt conturi de activ, asigurînd corectarea valorii contabile prin adunare, iar
altele sunt de pasiv, contribuind la corectarea valorii contabile prin scădere.
Corespunzător celor două grupe de conturi de active, există două grupe de
conturi rectificative : subgrupa conturilor rectificative ale activelor imobilizate şi
subgrupa conturilor rectificative ale activelor circulante.
Caracteristicile generale ale clasei conturilor de pasive
Conţinutul economic al conturilor din această clasă îl constituie diferite
categorii de surse ale mijloacelor economice. După funcţia lor contabilă toate sunt

conturi de pasiv. Conturile surselor economice se împart după natura surselor pe care
le reflectă, în următoarele grupe şi subgrupe de conturi :
a) Grupa conturilor surselor proprii şi asimilate, cu trei subgrupe : grupa
conturilor de capital şi rezerve, subgrupa conturilor de fonduri şi subgrupa conturilor
de subvenţii ;
b) Grupa conturilor surselor străine, cu două subgrupe : subgrupa conturilor
de credite şi subgrupa conturilor de obligaţii faţă de terţi ;
c) Grupa conturilor rectificative ale pasivelor.
Caracteristicile generale ale clasei conturilor proceselor economice
Avînd în vedere natura proceselor economice şi elementele esenţiale ale
autonomiei economico-financiare reflectate în contabilitate, conturile din această
clasă se împart în patru grupe distincte : grupa conturilor de cheltuieli, grupa
conturilor de venituri, grupa conturilor de rezultate financiare şi grupa conturilor de
gestiune internă.
a) Grupa conturilor de cheltuieli
Conţinutul economic al conturilor de cheltuieli îl constituie diferite feluri şi
categorii de cheltuieli, prin care se exprimă valoric consumul de muncă vie şi
materializată, pentru a se obţine diverse valori de întrebuinţare.
La randul ei, grupa conturilor de cheltuieli, în raport cu natura diferitelor
cheltuieli şi etapele formării costurilor de producţie, se împart în şase subgrupe de
conturi : subgrupa conturilor de cheltuieli de exploatare, subgrupa conturilor
cheltuielilor financiare, subgrupa conturilor cheltuielilor excepţionale, subgrupa
conturilor cheltuielilor cu amortizările şi provizioanele, subgrupa conturilor
cheltuielilor cu impozitul pe profit şi subgrupa conturilor delimitative de cheltuieli.
b) Grupa conturilor de venituri
Conţinutul economic al conturilor de venituri îl constituie veniturile realizate
de unitatea respectivă, structurate după natura lor. În grupa conturilor de venituri, se
disting cinci subgrupe de conturi : subgrupa conturilor de venituri din exploatare,
subrupa conturilor de venituri financiare, subgrupa conturilor de venituri
excepţionale, subgrupa conturilor de venituri din provizioane, plus o subgrupă de
conturi rectificative de venituri.
c) Grupa conturilor de rezultate financiare
Toate categoriile de cheltuieli şi venituri, din întreaga activitate a unităţii

patrimoniale se concentrează, la sfîrşitul perioadelor de gestiune, în contul “Profit şi
pierderi” şi anume : cheltuielile se reflectă în debit şi veniturile în creditul acestui
cont. Întrucît suma veniturilor poate fi mai mare decît suma cheltuielilor, precum şi
invers, suma cheltuielilor poate fi mai mare decît suma veniturilor, contul de rezultate
financiare poate avea : fie sold creditor, reprezentînd profit, fie sold debitor, reflectînd
pierdere. Ţinînd seama de acest sold, contul de rezultate financiare este bifuncţional.
Procesul formării şi utilizării profitului sau al acoperirii pierderilor se desfăşoară în
mai multe etape şi faze succesive. Acest fapt a impus împărţirea grupei conturilor de
rezultate financiare în două subgrupe : subgrupa conturilor de stabilire a rezultatelor
financiare, care sunt conturi bifuncţionale şi subgrupa conturilor rectificative a
rezultatelor financiare, care după funcţia contabilă, sunt conturi de activ.
d) Grupa conturilor de gestiune internă
Cuprinde trei subgrupe : subgrupa conturilor de decontări interne, subgrupa
conturilor de calculaţie a costurilor de producţie şi subgrupa conturilor privind
decontarea costurilor producţiei.
Caracteristicile generale ale clasei conturilor speciale
Din această clasă fac parte conturile în afara bilanţului şi conturile de închidere
a exerciţiului.
Conturile în afara bilanţului reflectă valorile materiale şi băneşti care aparţin
unităţii dar care se află temporar în circuitul ei economic, precum şi drepturile sau
angajamentele eventuale sau posibile ale acesteia. Denumirea de conturi în afara
bilanţului provine de la faptul că soldurile lor nu se scriu în bilanţ deoarece
elementele reflectate cu ajutorul lor nu fac parte din acest patrimoniu. Aceste conturi
au rolul să evite înregistrarea de două ori a aceloraşi valori, atît în contabilitatea
proprie, cît şi în contabilitatea altor unităţi, precum şi de a separa drepturile sau
angajamentele eventuale sau posibile de cele sigure sau certe. Ţinînd seama de
conţinutul lor economic, conturile din această grupă se împart în trei subgrupe :
subgrupa conturilor de angajamente primite, subgrupa conturilor de angajamente
acordate şi subgrupa altor conturi în afara bilanţului.
Conturile de închidere şi redeschidere a exerciţiului sunt : bilanţ de deschidere
şi bilanţ de închidere, care se soldează după închiderea, respectiv deschiderea
celorlalte conturi de bilanţ.

3.8. Evidenţa cronologică şi sistematică
După ce s-a făcut contarea pe toate documentele întocmite într-o zi, operaţiunile
economice se înregistrează în evidenţa cronologică, în ordinea datei la care s-au
efectuat şi a numărului de ordine al documentelor în care ele sunt consemnate.
Evidenţa cronologică, realizată cu ajutorul conturilor, constă în înregistrarea în
contabilitate a tuturor operaţiilor economice efectuate într-o anumită perioadă de
gestiune, cu ajutorul formulelor contabile, care se înscriu una după alta, în ordinea lor
cronologică, fără a ţine seama de natura acestor operaţii şi fără a se face vreo
sistematizare a datelor informaţionale corespunzătoare.
Ordinea cronologică a formulelor contabile se stabileşte în funcţie de data
efectuării operaţiilor consemnate în documente şi a numărului de ordine al
documentelor.
Înregistrarea cronologică a operaţiunilor economice se realizează cu ajutorul
unui registru numit Registru Jurnal, care se prezintă sub formă legată sau sub forma
unor fişe şi foi volante. Într-o formă didactică, simplificată, acesta se prezintă după
cum urmează :
Nr.
oper.
Nr.
form.
ctb.
Evidenţa cronologică - Registrul Jurnal
Conturile corespondente
SUME
DEBIT
CREDIT
0 1 2 3 4
Evidenţa sistematică, realizată cu ajutorul conturilor, constă în înregistrarea
separată a datelor informaţionale, care reflectă situaţia fiecărui mijloc, sursă sau
proces economic, cu ajutorul a cîte unui cont distinct deschis pentru fiecare dintre
aceste elemente, iar în cadrul fiecărui cont, existenţele şi creşterile se înregistrează
separat de micşorările fiecărui mijloc, sursă sau proces economic, folosind în mod
diferit şi opus debitul şi creditul conturilor de activ faţă de conturile de pasiv.

Înregistrarea sistematică se realizează cu ajutorul unui registru numit Registrul
Cartea Mare, care se prezintă sub formă legată sau sub formă de fişe şi foi volante.
Evidenţa sistematică se realizează pe baza evidenţei cronologice, din care se
preiau datele informaţionale, cu respectarea regulilor de funcţionare a conturilor, în
sensul că orice cont care s-a debitat în evidenţa cronologică se debitează şi în
evidenţa sistematică cu aceeaşi sumă şi orice cont care s-a creditat în evidenţa
cronologică se creditează şi în evidenţa sistematică cu aceeaşi sumă.
Într-o formă didactică, simplificată, acesta se prezintă după cum urmează :
Evidenţa sistematică - Registrul Cartea Mare
D C D C D C
D C D C D C
Conturile prezentate mai sus într-o formă grafică simplificată, în realitate ar
putea arăta fie sub formă de pagini ale unui registru legat, fie sub forma fişelor
volante, deschise separat (cîte o pagină sau fişă) pentru fiecare cont în parte.
În multe cazuri, potrivit concepţiei moderne, evidenţa cronologică se îmbină cu
evidenţa sistematică, în cadrul unor registre combinate, în diferite forme şi variante
ale acestora.

3.9. Planul de conturi
La baza alcătuirii planului de conturi stă împărţirea conturilor în 10 clase.
Planul de conturi este un tabel al tuturor conturilor folosite de un anumit sector al
economiei naţionale. Corespunzător celor trei sectoare existente în ţara noastră –
sectorul întreprinderilor economice, sectorul bugetar şi sectorul bancar – există trei
planuri de conturi generale.
În cuprinsul planului de conturi, conturile sunt identificate prin denumirea lor
şi printr-un simbol cifric şi sunt încadrate într-o clasă şi grupă de conturi. Această
împărţire a conturilor în clase şi grupe se face în funcţie de stadiile circuitului
economic în care se găsesc elementele patrimoniului economic al unităţilor econoicosociale
la un moment dat.
Simbolizarea cifrică a conturilor se realizează după metoda zecimală, potrivit
căreia conturile folosite într-un sector al economiei naţionale se împart în zece clase,
fiecare clasă se împarte în zece grupe şi fiecare grupă poate conţine cîte zece conturi
sintetice de gradul I, care, la rîndul lor, pot cuprinde fiecare cîte 10 conturi sintetice
de gradul II.
Clasele de conturi sunt simbolizate cu cifre de la 1 la 9, iar ultima clasă, cu
zero, ester liberă. Grupele de conturi, în cadrul acestor clase, sunt simbolizate cu două
cifre : prima reprezintă simbolul clasei, iar a doua împreună cu prima arată simbolul
grupei. Conturile sintetice de gradul I sunt simbolizate cu trei cifre : primele două
reprezintă simbolul claselor şi al grupelor, iar a treia cifră împreună cu primele două
constituie simbolul conturilor. Conturile sintetice de gradul II sunt simbolizate cu
patru cifre, primele trei cifre reprezentînd simbolul claselor, grupelor şi conturilor
sintetice de gradul I, iar a patra cifră, împreună cu primele trei, constituie simbolul
conturilor.
Pentru fiecare plan de conturi general există instrucţiuni de aplicare, respectiv
trei instrucţiuni de aplicare a celor 3 planuri de conturi generale pentru întreprinderile
economice, instituţiile bugetare şi unităţile bancare.
Instrucţiunile de aplicare a planului de conturi general cuprind o prezentare a
conţinutului economic, a funcţiei contabile şi a tuturor corespondenţelor contabile

posibile ale fiecărui cont sintetic în parte cu alte conturi, precum şi modul de
desfăşurare a acestora pe conturi analitice.
Pe baza acestor instrucţiuni se asigură înregistrarea uniformă a fiecărui tip de
operaţii economice, la toate unităţile patrimoniale de acelaşi fel şi organizarea unitară
a contabilităţii acestor unităţi.

CAPITOLUL IV
BALANŢA DE VERIFICARE
4.1. Noţiunea, conţinutul şi funcţiile balanţei de verificare
Activitatea care se desfăşoară într-o unitate economică este vastă şi complexă şi
ea trebuie reflectată de către contabilitate în mod corect şi fidel. În acest scop, se
folosesc procedee specifice ca bilanţul contabil şi contul contabil. Pentru conducerea,
controlul şi analiza activităţii unităţilor economice este necesară centralizarea,
gruparea informaţiilor contabile menţionate de conturile contabile şi în acelaşi timp şi
asigurarea că aceste informaţii sunt corecte şi reflectă realitatea.
În acest scop se foloseşte un alt procedeu specific contabilităţii numit „balanţa
conturilor“ sau „balanţa de verificare“ care asigură verificarea exactităţii
înregistrării operaţiunilor economice în conturi, legătura dintre conturi şi bilanţ,
legătura dintre conturile sintetice şi analitice, precum şi centralizarea datelor
contabilităţii.
Balanţa de verificare se prezintă sub forma unui tabel şi conţine toate conturile
(sintetice sau analitice) utilizate de o unitate patrimonială, pe o perioadă de timp dată.
În acest tabel, conturile se scriu cu date referitoare la soldurile iniţiale, rulajele,
sumele şi soldurile finale.
Soldurile iniţiale se preiau din bilanţul iniţial (de deschidere) şi pot fi
debitoare pentru conturi „de activ“ şi creditoare pentru conturile „de pasiv“;
rulajele „debitoare“ şi „creditoare“ apar ca urmare a dublei înregistrări a
operaţiunilor economice în conturi, iar soldurile finale se calculează pentru fiecare
cont în parte, putând fi „debitoare“; „creditoare“ sau egale cu „zero“. Aceste solduri
finale stau la baza întocmirii unui nou bilanţ şi anume „bilanţul final“ (de închidere).
Legătura dintre bilanţ, cont şi balanţa de verificare poate fi redată astfel :

Bilanţ „iniţial“
ACTIV
PASIV
posturi „de activ“ posturi „de pasiv“
(solduri iniţiale debitoare) (solduri iniţiale creditoare)
(Sid)
(Sic)
A = P
Cont „de activ“
Cont „de pasiv“
DEBIT CREDIT DEBIT CREDIT
Sold iniţial Rc (–) Rd (–) Sold iniţial
Rd (+) Rc (+)
D ≥ C = Sfd, 0 D ≥ C = Sfc, 0
(Sfd = Sid + Rd – Rc)
(Sfc = Sic + Rd – Rc)
Balanţa de verificare
Total = Total Sic
Sid
Total = Total Rc
Rd
Total = Total Sfc
Sfd
Bilanţ „final“
ACTIV
PASIV
(solduri finale debitoare)
(Sfd)
posturi „de activ“
(solduri finale creditoare)
(Sfc)
posturi „de pasiv“
A = P

4.2. Întocmirea balanţei de verificare
Balanţa de verificare se prezintă sub forma unui tabel în care se înscriu în
primul rând toate conturile cu denumirea şi simbolul lor, utilizate în perioada pentru
care se întocmeşte. Apoi se extrag din conturi datele necesare completării primelor
două serii de egalităţi, adică soldurile iniţiale debitoare care se înscriu pe coloana de
debit, soldurile iniţiale creditoare în coloana de credit, rulajele debitoare şi creditoare
în coloanele respective. Se verifică exactitatea datelor prin însumarea coloanelor şi
existenţa următoarelor egalităţi:
1.1. Total solduri iniţiale debitoare = Total solduri iniţiale creditoare
∑Sid = ∑Sic
pentru că reprezintă activul şi pasivul bilanţului iniţial.
2.2. Total rulaje debitoare = Total rulaje creditoare
∑Rd = ∑Rc
ca urmare a „dublei înregistrări în conturi“.
Dacă nu apar aceste egalităţi, se caută eroarea şi se corectează. După care se
trece la stabilirea pentru fiecare cont a soldului final, cu ajutorul formulelor:
Sfd = Sid + Rd – Rc
Sfc = Sic + Rc – Rd
şi înscrierea acestuia în coloana de debit sau credit, după cum este un sold final
debitor sau creditor.
Se verifică şi corectitudinea acestor calcule prin însumarea lor şi existenţa
egalităţii.
3.3. Solduri finale debitoare = Solduri finale creditoare
∑Sfd = ∑Sfc
pentru că reprezintă activul şi pasivul bilanţului final, în caz contrar se refac
calculele, până se obţine exactitatea lor.

CAPITOLUL V
DOCUMENTAREA OPERAŢIUNILOR ECONOMICE
5.1. Conţinutul şi funcţiile documentelor de evidenţă
Din punct de vedere teoretic, al activităţii de concepţie, documentarea constă în
cercetarea fiecărui gen de operaţii economice pentru: determinarea caracteristicilor
esenţiale ale operaţiilor economice pentru : determinarea caracteristicilor esenţiale ale
operaţiilor economice care fac posibilă cunoaşterea acestora; stabilirea datelor
informaţionale reprezentative ale caracteristicilor respective ; precizarea modului de
culegere, consemnare şi organizare a acestor date în cadrul documentelor, pentru a
asigura folosirea lor optimă în procesul informaţional economic; proiectarea
formularelor de documente corespunzătoare fiecărui gen de operaţii economice ;
elaborarea instrucţiunilor de completare a acestor formulare.
Ca activitate practică, documentarea constă în examinarea fiecărei operaţii
economice, determinarea, culegerea şi consemnarea în documente a datelor
informaţionale reprezentative, care dau posibilitatea cunoaşterii acestor operaţii.
Sub aspect didactic, este necesar să fie studiate ambele laturi ale documentării,
într-o strânsă legătură.
Documentarea este o acţiune ce se materializează cu ajutorul documentelor
economice, motiv pentru care conţinutul ei ca activitate de concepţie se concretizează
în rezolvarea unei suite de probleme referitoare la aceste documente şi anume :
noţiunea, conţinutul, funcţiile, modul şi regulile de întocmire, clasificarea, tipizarea,
verificarea, circulaţia, clasarea şi păstrarea documentelor economice.
Documentele economice sunt acte scrise întocmite pentru operaţiile economice,
în momentul şi, de regulă, la locul efectuării lor, cu scopul de servi ca dovadă a
înfăptuirii acestor operaţii şi ca bază a înregistrării lor în evidenţa economică în
general şi în contabilitate în special.

Documentele economice constituie suportul material al datelor informaţionale
privitoare la operaţiilor economice efectuate în cadrul unităţilor patrimoniale, cu
ajutorul cărora se realizează culegerea, consemnarea, vehicularea, prelucrarea,
folosirea şi păstrarea acestor date.
Conţinutul documentelor economice se concretizează în elementele obligatorii
ale acestora, care trebuie să asigure reflectarea clară şi completă a operaţiilor
economice pentru care se întocmesc.
Dintre aceste elemente, unele sunt comune tuturor categoriilor de documente
economice, iar altele sunt specifice numai anumitor genuri de documente.
Ca elemente comune se consideră următoarele :
- denumirea documentului (factură, chitanţă, bon, etc.) ;
- denumirea şi adresa unităţii patrimoniale şi locul de producţie, atelierul,
secţia, ferma, şantierul, depozitul, serviciul sau biroul care a întocmit documentul ;
- data întocmirii documentului şi numărul de ordine al acestuia ;
- părţile şi persoanele participante la efectuarea operaţiei economice
consemnată în document ;
- conţinutul operaţiunii reflectată în document şi justificarea efectuării ei ;
- etaloanele informaţionale în care se exprimă conţinutul operaţiei respective;
- semnăturile persoanelor participante la efectuarea operaţiei economice
consemnate în document, a celor care l-au întocmit şi a persoanelor care răspund
pentru executarea, conţinutul, legalitatea, oportunitatea, necesitatea şi realitatea
operaţiei economice respective.
Elementele specifice diferă de la o categorie de documente la alta şi au un rol
completativ. De exemplu, factura conţine ca elemente specifice date privitoare la
comandă, contract, aviz de însoţire, scrisoare de trăsură etc.
Rolul documentelor se manifestă pe multiple planuri, potrivit diferitelor funcţii
pe care le au de îndeplinit.
- funcţia de consemnare, letrică şi cifrică, cantitativă şi valorică, a operaţiilor
economice efectuate în cadrul unităţilor patrimoniale ;
- funcţia de acte justificative, întrucît documentele stau la baza înregistrării în
contabilitate a operaţiilor economice consemnate în ele ;
Cu ajutorul documentelor se poate urmări activitatea economico-financiară a
întreprinderii sau instituţiei în cele mai mici detalii.

- funcţia de asigurare a integrităţii patrimoniului economic, prin faptul că pe
baza datelor informaţionale consemnate în ele se stabileşte răspunderea gestionară a
persoanelor cărora li se încredinţează spre administrare operativă diferite valori
materiale şi băneşti ale unităţilor patrimoniale.
- funcţia de instrument principal al întăririi gestiunii economico-financiare,
deoarece documentele conţin datele necesare unui control riguros al realităţii
operaţiilor economice (au un rol deosebit în verificarea documentară a activităţii
desfăşurate de unităţile patrimoniale), al respectării disciplinei financiare, al
mobilizării rezervelor interne, etc. ;
Documentele privitoare la cheltuielile de producţie contribuie la calcularea
corectă a costului producţiei.
- funcţia juridică, întrucît cu ajutorul lor se stabilesc drepturile şi obligaţiile
băneşti ale unităţilor patrimoniale. În cazul unor litigii, lipsuri, etc., ele servesc şi ca
bază în cercetările organelor juridice.
Documentele leagă organic între ele cele trei forme ale evidenţei economice
(evidenţa operativă, statistica şi contabilitatea), care sunt organizate şi funcţionează
ca un tot unitar. Pentru înregistrarea unor operaţii, cele trei forme ale evidenţei
economice folosesc, în unele cazuri, aceleaşi documente.
Îndeplinirea acestor funcţii este condiţionată de calitatea documentelor, de
operativitatea întocmirii lor şi de viteza cu care circulă de la locul întocmirii şi până la
locul înregistrării şi valorificării lor.
Datele şi informaţiile proprii circuitului economic al patrimoniului sunt
consemnate în documentele contabile. După modul de întocmire şi rolul lor în cadrul
sistemului informaţional, decizional, documentele contabile se clasifică în :
- documente justificative ;
- documente de evidenţă contabilă ;
- documente de sinteză şi raportări.

5.2. Întocmirea documentelor de evidenţă
Modul de întocmire a documentelor se referă la faptul că documentele se
întocmesc pe formulare tip, în care sunt tipărite datele referitoare la elementele
invariabile, iar pentru date cifrice şi letrice care diferă de la o operaţie economică la
alta se lasă locuri libere. Completarea documentelor cu datele privitoare la elementele
variabile se poate face manual sau cu maşinile de scris, de contabilizat sau facturat şi
cu calculatoarele electronice.
Întocmirea manuală a documentelor se realizează numai cu cerneală, cu pastă
sau cu creion chimic, obţinându-se o productivitate scăzută şi o calitate inferioară.
Cu maşina de scris şi cu celelalte tipuri de maşini documentele se întocmesc
citeţ, mai rapid, ordonat şi mai exact.
În cazul completării documentelor cu ajutorul maşinilor de facturat sau
contabilizat şi cu calculatoarele electronice, odată cu scrierea datelor, se efectuează
automat şi calculele necesare iar rezultatele obţinute se scriu şi ele în documente,
relizându-se un randament mult mai mare în munca de întocmire a acestora.
Modul de întocmire a documentelor, manual sau cu maşinile şi tipul maşinii
folosite în prelucrarea informaţiilor culese cu ajutorul acestora, influenţează în mare
măsură organizarea şi amplasarea datelor informaţionale în cadrul documentelor. Din
acest punct de vedere documentele pot avea mai multe forme şi anume :
- documente cu coloane pentru răspunsuri ;
- documente a căror suprafaţă este împărţită în două, o parte pentru date letrice
şi alta pentru date cifrice ;
- documente sub formă de tabele.
Pentru fiecare gen de operaţii economice se foloseşte câte un model de
document, care are o formă şi o aranjare a datelor informaţionale corespunzătoare
specificului operaţiilor economice respective.
Pentru întocmirea corectă, completă şi la timp a documentelor, s-au stabilit o
serie de reguli de întocmire, care trebuie să fie respectate cu stricteţe. Astfel, în cazul
documentelor care se întocmesc în mai multe exemplare, pentru a servi concomitent
la serviciile interesate, toate exemplarele trebuie să poarte acelaşi număr de ordine.

Unele date cifrice din documente, în special din documentele de casă şi bancă,
trebuie repetate şi în litere.
Greşelile făcute cu ocazia întocmirii documentelor pot fi corectate numai cu
respectarea anumitor reguli. În documente nu sunt admise ştersături, răzături sau alte
asemenea procedee de corectare a erorilor. Corectarea trebuie să se facă în aşa fel
încât să se poată recunoaşte cu uşurinţă că ea a intervenit cu ocazia întocmirii
documentului, nu mai târziu, şi că cei care l-au întocmit au cunoştinţă de corectarea
respectivă. Pentru aceasta, rectificarea greşelilor în documente trebuie efectuată prin
ţăierea textului sau a sumei greşite, cu cerneală, printr-o linie, în aşa fel încâtsă se
poată citi ceea ce a fost greşit. Apoi se scrie deasupra textul sau suma corectă,
făcându-se menţiune pe documentul rectificat asupra acestui fapt, care se confirmă
prin semnăturile aceloraşi persoane care au semnat iniţial documentul.
În documentele de casă şi de bancă (cecuri, dispoziţii de plată, de încasare, etc.)
nu se admit ştersături. Dacă s-au făcut greşeli în astfel de documente, ele se anulează,
rămânând în carnetele respective, fără a se detaşa şi se întocmesc alte documente
corecte, cu alte numere de ordine.
Erorile descoperite în documente cu ocazia verificării lor ulterioare, de către
serviciul sau biroul contabilităţii, se aduc la cunoştinţa cel.or ce l-au întocmit, precum
şi părţilor interesate cu privire la operaţia economică consemnată în documentul
respectiv.
Întocmirea clară şi completă a documentelor, cu respectarea tuturor regulilor
privitoare la conţinutul şi forma lor, determină într-o măsură considerabilă şi
exactitatea datelor contabile.
Totodată, este necesar ca documentele să fie întocmite la timp, fapt care are o
importanţă mare pentru ţinerea la zi a contabilităţii, pentru conducerea operativă şi
pentru prevenirea lipsurilor sau deficienţelor activităţii unităţii patrimoniale.

5.3. Clasificarea documentelor de evidenţă
Datele şi informaţiile proprii circuitului economic al patrimoniului sunt
consemnate în documentele contabile de evidenţă. Documentele economice sunt de
mai multe feluri, ca urmare a diversităţii operaţiilor economice, consemnate în ele.
Clasificarea documentelor economice se face după mai multe criterii şi anume :
După natura operaţiilor pentru care sunt destinate, documentele economice
se grupează astfel :
- documente privind activitatea financiar - contabilă; în această grupă se
cuprindurmătoarele subgrupe de documente : documente privind mijloacele
fixe, materialele, produsele şi mărfurile, mijloacele băneşti şi în decontare,
procesele economice, salariile, sursele economice, rezultatele financiare ;
- documente pentru alte feluri de activităţi, care nu constituie acte
justificative ce stau la baza înregistrărilor contabile, cum ar fi cele privind
activitatea de cercetare, proiectare, investiţii, programarea şi urmărirea
producţiei, întreţinerea şi reparaţiile utilajelor, gospodărirea şi distribuirea
energiei electrice, documente privind activitatea de control tehnic de
calitate, personal, informatică, protecţia muncii, secretariat-administrativ ;
documente privind administrarea fondului locativ de stat, coordonarea
lucrărilor edilitare, stabilirea preţurilor şi tarifelor, fondul funciar.
După funcţia pe care o îndeplinesc, documentele economice se grupează în
documente de dispoziţie, documente justificative şi documente mixte :
- documentele de dispoziţie conţin dispoziţia sau ordinul de executare a unei
operaţii economice, ca de pildă : dispoziţia de plată, dispoziţia de livrare,
comanda, etc. Aceste documente nu fac dovada executării efective a
operaţiei respective şi de aceea nu pot servi ca bază pentru înregistrarea lor
în contabilitate ;
- documentele justificative cuprind date cu privire la executarea operaţiilor
economice, motiv pentru care se mai numesc şi documente de execuţie. De
exemplu: facturile, chitanţele, procesele-verbale de recepţie, bonuri de
consum, etc. ;

- documentele mixte cuprind date cu privire atât la dispoziţia, cât şi la
execuţia operaţiilor economice. Aceste documente sunt iniţial documente de
dispoziţie, iar prin completarea lor şi cu datele referitoare la executarea
operaţiilor respective,ele devin documente justificative. De exemplu : bonul
de consum întocmit cu ocazia lansării produselor în fabricaţie, care, după
eliberarea materialelor din magazie pentru consum şi completarea lui cu
datele privitoare la eliberare, devine document justificativ; dispoziţia de
livrare a produselor, care se completează cu avizul de însoţire, etc.
După numărul operaţiilor economice pe care le pot cuprinde, documentele
de evidenţă se împart în documente singulare şi cumulative sau centralizatoare :
- documentele singulare conţin date privitoare la o singură operaţie
economică, aşa cum este chitanţa, bonul de consum, factura, etc. ;
- documentele cumulative sau centralizatoare conţin fiecare, date privind mai
multe operaţii economice de acelaşi fel, dintr-o anumită perioadă de
gestiune. De aceea, pe lângă datele obligatorii comune tuturor categoriilor
de documente, acestea trebuie să mai conţină, ca date specifice: diferite
totaluri, cantitative şi valorice, perioada pentru care au fost centralizate
datele din documentele individuale şi numărul de prdine al acestora. În
cazul în care documentele individuale nu sunt anexate la documentul
centralizator, trebuie să fie indicat locul păstrării documentelor individuale
respective.
După momentul întocmirii şi rolul lor în cadrul procesului informaţional
economic, pot exista documente primare şi documente secundare :
- documentele primare se întocmesc, de regulă, în momentul şi la locul
efectuării operaţiilor economice şi au ca scop să facă dovada executării
acestor operaţii, îndeplinind rolul de documente justificative, deoarece ele
cuprind toate elementele de conţinut şi formă necesare şi obligatorii impuse
de acest scop. Exemplu : factura, chitanţa, bonul de consum, etc. ;
- documentele secundare se întocmesc pe baza documentelor primare sau
concomitent cu acestea, însă nu prin consemnarea letrică şi cifrică a
operaţiilor economice, ci printr-un sistem codificat, care asigură pregătirea
datelor informaţionale în vederea prelucrării lor în continuare, mecanizat
sau automatizat. De exemplu : cartelele şi benzile perforate, discurile şi

enzile magnetice şi dischetele etc. care au rolul unor instrumente tehnice
de introducere a datelor informaţionale în diferite tipuri de maşini pentru
prelucrarea mecanizată sau automatizată a acestor date.
După locul unde se întocmesc şi circulă, se deosebesc două feluri de
documente, interne şi externe :
- documentele interne se întocmesc în cadrul în cadrul unităţilor economice
pentru operaţii economice efectuate de acestea. Unele dintre aceste
documente circulă şi rămîn în interiorul unităţilor respective. De exemplu,
documentele care se întocmesc pentru consumurile de materiale, pentru
obţinerea de produse din producţie proprie, etc. Alte documente din această
grupă circulă în afara unităţii, la alte unităţi patrimoniale. De exemplu,
documentele întocmite pentru produsele expediate, lucrările executate sau
serviciile prestate clienţilor şi altele ;
- documentele externe se întocmesc în afara unităţii şi justifică raporturile
economice cu alte unităţi sau persoane fizice, cum sunt : facturile
furnizorilor, extrasele de cont de la bancă, mandatele poştele pentru banii
primiţi, etc.
După sfera de aplicare, se deosebesc documente generale sau comune şi
documente specifice :
- documentele generale sau comune se întocmesc în cadrul unităţilor
economice pentru consemnarea operaţiilor de acelaşi fel. În această
categorie se cuprind toate documentele privitoare la activitatea financiară şi
contabilă exeplificate în cadrul primei clasificări a documentelor făcută mai
sus (după natura operaţiilor pentru care sunt destinate) ;
- documentele specifice sunt determinate de particularităţile producţiei
fiecărei ramuri, subramuri sau chiar întreprinderi şi se folosesc numai în
anumite unităţi economice sau bugetare. De exemplu : “Nota de predare“
este un document folosit numai pentru predarea la magazie a produselor
obţinute din producţia proprie a întreprinderii productive ; în unităţile
comerciale sau bugetare acest document nu se utilizează. Fiecare ramură a
economiei naţionale foloseşte, pe lîngă documentele generale, şi o serie de
documente specifice.
După forma de prezentare, pot exista: documente tipizate şi netipizate :

- documentele tipizate se întocmesc pe formulare tip, uniforme şi strict
determinate, a căror folosire este obligatorie. Din aceată categorie fac parte
toate documentele generale sau comune, care se folosesc de către toate
unităţile patrimoniale ;
- documentele netipizate se întocmesc, fie pe formulare specifice fiecărei
unităţi sau ramuri economice, fie pe hîrtie simplă, fără nici un format tip
dinainte pregătit.
După regimul de tipărire şi folosire a formularelor utilizate la întocmirea
documentelor, se deosebesc documente întocmite pe formulare cu regim special, cu
reglementări exprese şi cu regim uzual :
- documentele întocmite pe formulare cu regim special care au un regim
aparte de tipărire, numerotare, gestionare, evidenţă şi folosire, precum şi în
ce priveşte îndosarierea şi păstrarea documentelor întocmite pe asemenea
formulare. Principalele categorii de formulare pentru documente cu regim
special sunt : chitanţele, recipisele şi alte documente de încasări în numerar,
cecurile şi alte instrumente similare, contractele pentru vînzări de mărfuri cu
plata în rate, avizele de însoţire şi alte documente privind livrarea valorilor
materiale, facturile, foile de parcurs, buletinele de cîntărire-analiză pentru
valori materiale, cartelele şi bonurile de masă, borderourile de achiziţii ;
- documentele întocmite pe formulare cu reglementări exprese de tipărire,
gestionare, numerotare, folosire şi justificare sunt : imprimate cu valoare
nominală (mărci poştale, timbre fiscale, bilete de călătorie, bilete de intrare
la spectacol şi altele similare); bonurile cantităţi fixe de carburanţi;
certificatele medicale pentru incapacitate temporară de muncă; carnete de
muncă; autorizaţii de funcţionare-transport; permise de călătorie şi alte
categorii de autorizaţii eliberate de organele în drept.
- documentele întocmite pe formulare cu regim uzual nu sunt supuse
anumitor restricţii privind tipărirea, numerotarea, gestionarea, folosirea şi
justificarea lor. În această categorie se includ toate documentele care nu au
fost cuprinse în primele două categorii de mai sus (cu regim special şi cu
reglementări exprese).

5.4. Tipizarea şi verificarea documentelor de evidenţă
Tipizarea documentelor economice constă în elaborarea formularelor tip sau
tipizate, de un format strict determinat, care simplifică întocmirea documentelor, prin
faptul că datele referitoare la elementele invariabile sunt tipărite dinainte, iar pentru
datele informaţionale variabile, care diferă de la o operaţie economică la alta, se lasă
locuri sau rubrici libere, care se completează manual sau cu diferite feluri de maşini
(de scris, de facturat, calculatoare). Totodată, se elaborează instrucţiuni precise
privind modul de întocmire a documentelor, în cazul utilizării acestor formulare
tipizate.
Înainte de a se înregistra în contabilitate, documentele economice trebuie să fie
supuse unei verificări minuţioase, care are ca scop descoperirea eventualelor erori,
acţiunilor ilegale sau incorecte, asigurîndu-se stfel exactitatea datelor informaţionale.
Verificarea documentelor se face sub trei aspecte şi anume : verificarea formei,
verificarea aritmetică şi verificarea de fond.
Verificarea formei constă în controlul întocmirii documentelor pe formulare
corespunzătoare naturii operaţiei economice, copletarea tuturor rubricilor, existenţa
tuturor semnăturilor persoanelor împuternicite să vizeze, dacă nu au avut loc
ştersături şi corecturi etc.
Verificarea aritmetică constă în controlul preluării corecte în documente a
datelor cifrice privind cantitatea, preţul etc. şi dacă s-au efectuat corect calculele
respective.
Verificarea de fond cuprinde controlul legalităţii, necesităţii, realităţii şi
oportunităţii operaţiilor economice consemnate în documente. Sunt considerate legale
numai acele operaţii care nu contravin legislaţie în vigoare şi sunt considerate
necesare numai acele operaţii economice care decurg din obiectivele unităţilor
respective, prevăzute în planul economico-financiar al acesteia. Verificarea realităţii
operaţiilor economice are ca scop să descopere eventuale operaţii economice care nu
s-au efectuat, deşi, ele sunt consemnate în documente. Prin verificarea oportunităţii se
urmăreşte dacă momentul ales şi locul stabilit pentru executarea unei operaţii
economice sunt cele mai eficiente.

5.5. Circulaţia şi păstrarea documentelor de evidenţă
Un rol important în organizarea raţională a muncii de contabilitate şi pentru
desfăşurarea conducerii operative în toate sectoarele de activiotate îl are circulaţia
documentelor economice.
Prin circulaţia documentelor se înţelege mişcarea succesivă a acestora din
momentul întocmirii sau intrării în unitate şi pînă la predarea lor în arhivă.
Circulaţia documentelor trebuie să se facă într-o anumită ordine dinainte
stabilită, nefiind permisă reţinerea documentelor în mod nejustificat de către un
organism sau altul.
Necesitatea circulaţiei documentelor este determinată de faptul că datele
informaţionale din aceleaşi documente sunt necesare mai multor organisme şi
persoane din unitate şi nu se poate asigura cîte un exemplar al acetora pentru fiecare
dintre utilizatori.
Organizarea circulaţiei documentelor trebuie făcută cu respectarea următoarelor
condiţii principale :
- mişcarea documentelor să se facă pe căile cele mai scurte şi printr-un număr
redus de verigi organizatorice, pentru ca informaţiile economice consemnate în
documente să servească în mod operativ tuturor factorilor de răspundere din unităţile
respective ca bază pentru luarea deciziilor ;
- în mişcarea documentelor prin diferite verigi organizatorice trebuie să existe
continuitate ;
- rezolvarea problemelor de prelucrare a datelor din documente trebuie să se
facă complet şi în termenul prevăzut în graficul de circulaţie a documentelor, care
serveşte la organizarea circulaţiei documentelor.
În graficul de circulaţie a documentelor se prevăd: verigile organizatorice ale
unităţilor prn care circulă documentele, lucrările care trebuie executate în fiecare
etapă a circuitului, termenele de executare şi persoanele care răspund de aceasta.
Faza finală a circulaţiei documentelor o constituie clasarea lor după ce au fost
complet şi definit rezolvate.

Clasarea constă în aranjarea documentelor într-o ordine strict determinată, în
scopul asigurării păstrării lor în bune condiţiuni şi pentru a putea fi uşor găsite în
vederea obţinerii informaţiilor necesare.
Clasarea documentelor în dosare se poate face după mai multe criterii şi anume :
- criteriul cronologic, adică în ordinea întocmirii documentelor ;
- criteriul alfabetic, ţinînd seama de denumirea unităţii la care se referă
documentele ;
- criteriul geografic, în funcţie de judeţul, municipiul sau oraşul unde îşI au
sediul unităţile corespondente ;
- criteriul pe grupe de operaţii economice consemnate în documente (mijloace
fixe, materiale, mijloace băneşti etc.).
Cel mai des se foloseşte o combinaţie între criteriul cronologic şi criteriul pe
grupe de operaţii.
Păstrarea documentelor poate fi de două feluri : pentru anul curent şi pentru anii
precedenţi.
Păstrarea documentelor pe anul curent se organizează în arhiva curentă a
fiecărui sector sau serviciu al unităţii, iar păstrarea documentelor din anii precedenţi
se organizează în arhiva generală a unităţii.
Consultarea, folosirea şi eliberarea unor copii şi extrase de pe documentele din
arhivă se poate face numai în condiţiile stabilite prin actele normative în vigoare.
Reconstituirea documentelor eventual pierdute se poate face, de asemenea, în
condiţiile prevăzute de lege.
Termenele de păstrare a documentelor se stabilesc tot prin acte normative, care
prevăd că, după un anumit număr de ani, documentele se scot din arhiva generală a
unităţii şi se predau la arhivele statului, dacă mai prezintă un anumit interes practic,
sau se dau la topit, cele care nu mai au utilitate practică.

CAPITOLUL VI
EVALUAREA PATRIMONIULUI ÎN CONTABILITATE
6.1. Conţinutul şi principiile evaluării patrimoniului
Evaluarea este un procedeu al metodei contabilităţii, comun şi altor ştiinţe
economice, prin care se realizează exprimarea valorică, cu ajutorul etalonului bănesc,
a existenţei, mişcării şi transformării elementelor patrimoniale, în scopul reflectării
lor în contabilitate şi celelalte surse de date ale sistemului informaţional economic.
Necesitatea evaluării este determinată de o trăsătură a contabilităţii potrivit
căreia în obiectul acestei ştiinţe se includ acele laturi ale activităţii economice care
pot fi exprimate în bani.
Importanţa evaluării constă în faptul că exprimarea valorică este folosită în cele
mai diferite domenii ale economiei: în planificarea şi programarea economică, în
evidenţa economică, în urmărirea şi controlul îndeplinirii obiectivelor planului şi
programelor economiei naţionale, la toate nivelurile şi în cadrul tuturor organismelor
acesteia.
Contabilitatea foloseşte evaluarea atît pentru înregistrarea curentă a operaţiilor
economice, cît şi pentru centralizarea şi generalizarea datelor sale informaţionale.
Conţinutul evaluării patrimoniului economic constă în conjugarea a două
categorii de mărimi determinate şi anume: elementele patrimoniale supuse evaluării
care sunt exprimate cantitativ şi elementele băneşti concretizate sub forma diferitelor
costuri, preţuri, tarife sau valori, cu ajutorul cărora se exprimă valoric elementele
cantitative.
Pentru ca evaluarea, ca procedeu comun, să-şi realizeze funcţiile ei este necesar
să se respecte anumite principii impuse de sistemul financiar-contabil şi anume :
- principiul delimitării obiectului evaluării ;
- principiul realităţii în evaluare ;
- principiul alegerii formei de evaluare în funcţie de scopul urmărit ;
- principiul actualizării valorii elementelor patrimoniale.

În contabilitate bunurile se evaluează la anumite categorii de preţuri, în
funcţie de particularităţile acestora, de utilitatea lor şi momentul evaluării. Evaluarea
curentă a mişcărilor patrimoniale, consemnate în documente şi constatate prin
inventariere la anumite termene, de regulă obligatoriu la încheierea bilanţului anual,
în condiţiile liberalizării preţurilor, dar şi a fluctuaţiei lor, are drept obiectiv stabilirea
realităţii, adică aducerea valorii activelor cît mai aproape de valoarea lor reală, iar a
pasivelor, a surselor, în stare să asigure preîntîmpinarea riscurilor viitoare.
Elementele supuse evaluării sunt, aşadar, toate mijloacele (activele), sursele
(pasivele) şi procesele economice ale unităţilor patrimoniale exprimate cantitativ.
Elementele băneşti ale evaluării se constituie într-un sistem de costuri, preţuri,
tarife şi valori, care îmbracă forme specifice elementelor patrimoniale supuse
evaluării şi se particularizează în funcţie de caracteristicile diferitelor momente ale
procesului de evaluare, aşa cum se arată mai jos.
Evaluarea patrimoniului economic se bazează pe un sistem de elemente băneşti,
care, după conţinutul şi modul lor de formare, se grupează astfel : costuri, preţuri,
tarife şi valori.
A). Costurile sunt elemente băneşti care arată cît s-a cheltuit pentru procurarea
unor bunuri, lucrări sau servicii necesare unităţilor patrimoniale.
Avînd în vedere faptul că bunurile pot fi procurate : fie prin achiziţionări de la
alte unităţi patrimoniale, fie din producţie proprie, costurile îmbracă forme specifice
celor două procese economice - de achiziţie sau aprovizionare şi de producţie, iar
pentru evaluarea produselor vîndute se foloseşte şi costul complet sau de desfacere.
Costul de achiziţie al unui bun este format din :
- preţul de cumpărare consemnat în factura furnizorului ;
- taxele nerecuperabile ;
- cheltuielile de transport-aprovizionare ;
- alte cheltuieli accesorii necesare punerii în stare de utilitate sau de intrare în
gestiune a bunului respetiv.
Costul de producţie al unui bun cuprinde :
- costul de achiziţie al materiilor prime şi materialelelor consumate ;
- celelalte cheltuieli directe de producţie ;
- cotă-parte din cheltuielile de producţie indirecte repartizate asupra bunului
produs în unitatea patrimonială respectivă.

Costul complet sau costul de desfacere cuprinde :
- costul de producţie al bunurilor livrate beneficiarilor ;
- cheltuielile de desfacere efectuate pentru bunurile livrate beneficiarilor.
B). Preţurile sunt elemente băneşti care arată ce sumă sau valoare se încasează
pentru bunurile vîndute. Pentru furnizor aceste elemente băneşti sunt preţuri de
vînzare, iar pentru beneficiar sunt preţuri de cumpărare.
Preţurile pot fi : preţuri cu ridicata şi preţuri cu amănuntul.
Preţul cu ridicata cuprinde următoarele elemente :
- costul complet al bunurilor vîndute ;
- profitul producătorului.
Preţul cu amănuntul este format din :
- preţ cu ridicata ;
- adaosul comercial ;
- taxa pe valoarea adăugată.
C). Tarifele sunt elemente băneşti asemănătoare şi corespondente preţurilor, cu
ajutorul cărora se evaluează lucrările executate şi serviciile prestate, precum şi munca
depusă de personalul unităţii.
Tarifele lucrărilor şi serviciilor se formează la fel ca şi preţurile bunurilor
materiale, cu excepţia faptului că se ia ca bază de pornire costul de producţie, nu
costul complet, deoarece pentru lucrări şi servicii nu se efectuează cheltuieli de
desfacere, ca pentru bunuri materiale.
D) Valorile au acelaşi conţinut şi rol în evaluarea patrimoniului economic ca şi
preţurile, cu deosebirea că valorile ţin seama de preţurile pieţei la un moment dat,
respectiv, au în vedere valoarea de întrebuinţare actuală. De aceea, în literatura de
specialitate se vorbeşte despre valoarea actuală sau valoarea de utilitate.
Principiul general de evaluare a elementelor patrimoniului economic, în vederea
refrlectării lor în contabilitatea curentă, constă în evaluarea la costul istoric, denumit
şi valoarea contabilă.
Costul istoric se poate exprima concret prin oricare dintre elementele băneşti
enumerate mai sus, în funcţie de momentele şi metodele de evaluare folosite,
combinate cu modalităţile de procurare a elementelor patrimoniului economic supuse
evaluării, aşa cum se arată în continuare.

6.2. Formele şi momentele evaluării patrimoniului
Principalele momente ale evaluării elementelor patrimoniului economic sunt :
a) evaluarea la data intrării bunurilor în patrimoniu ;
b) evaluarea la data ieşirii bunurilor din patrimoniu sau la darea în consum ;
c) evaluarea la data inventarierii patrimoniului ;
d) evaluarea la data încheierii exerciţiului economico-financiar sau a
perioadei de gestiune.
Evaluarea la data intrării bunurilor în patrimoniul economic al unităţii
La data intrării în patrimoniul economic al unităţii, bunurile se evaluează şi se
înregistrează în contabilitatea curentă la valoarea de intrare, denumită şi valoare
contabilă sau cost istoric al bunurilor respective.
Această valoare se stabileşte şi se exprimă diferit în funcţie de modalităţile de
procurare a bunurilor intrate în patrimoniu şi anume :
- bunurile aduse ca aport, obţinute cu titlu gratuit sau prin donaţie se evaluează
la valoarea de utilitate, în funcţie de preţul pieţei, utilitatea, starea şi amplasarea
acestor bunuri ;
- bunurile procurate cu titlu oneros, adică prin cumpărare, se evaluează la
valoarea de achiziţie, denumită şi cost de achiziţie ;
- bunurile produse în unitatea patrimonială respectivă se evaluează la costul de
producţie ;
- creanţele şi datoriile se evaluează şi se înregistrează în contabilitatea curentă
la valoarea lor nominală, adică la valoarea lor din documentele justificative în care
sunt consemnate.
Evaluarea la data ieşirii din patrimoniul unităţii sau la trecerea în consum
În toate cazurile, ca principiu, bunurile ieşite din unitate sau din depozitele
(magaziile) acesteia se evaluează şi se scad din gestiune la valoarea lor de intrare,
denumită valoare contabilă sau cost istoric.
Avînd în vedere faptul că preţurile unitare şi, implicit, valoarea de intrare sau
contabilă poate să difere de la o intrare la alta pentru acelaşi fel de bun, apar
dificultăţi în stabilirea valorii de intrare a bunurilor ieşite, deoarece ordinea ieşirilor

poate să difere de ordinea intrărilor şi, deci, se pune problema alegerii preţurilor
unitare care să fie utilizate la evaluarea cantităţilor de bunuri ieşite.
În practică, se cunosc trei metode utilizate mai frecvent în evaluarea ieşirilor de
elemente patrimoniale şi anume :
- metoda “FIFO” (first in - first out), adică prima intrare - prima ieşire. Potrivit
acestei metode costul unitar al primei intrări se atribuie primei ieşiri indiferent de
costurile unitare ale următoarelor intrări. Această metodă prezintă neajunsul că în
perioadele de inflaţie apare un profit brut mai mare decît cel real şi, astfel, unitatea va
plăti un impozit mai mare.
- metoda “LIFO” (last in - first out), respectiv ultima intrare - prima ieşire. În
acest caz, costul unitar al ultimei intrări se atribuie primei ieşiri indiferent de costurile
unitare ale celorlalte intrări, ceea ce determină o apropiere a costurilor celor mai
recente operaţii de rezultatele reale ale perioadei. Ca dezavantaj al acestei metode se
consideră faptul că în perioadele de inflaţie micşorează profitul net al exploatării.
- metoda preţului mediu de cumpărare sau de intrare ponderat cu cantităţile
intrate. Această metodă este o variantă de compromis între celelalte metode, care
limitează efectele contradictorii ale acestora şi asigură rezultatele mai apropiate de
realitate, însă este greoaie în aplicare, pentru că necesită multe calcule.
Evaluarea la data inventarierii patrimoniului economic al unităţii
Cu ocazia inventarierii, elementele patrimoniale se evaluează la valoarea
actuală sau de utilitate, denumită şi valoare de inventar. Această valoare se stabileşte
în funcţie de utilitatea bunurilor în unitate şi de preţurile pieţei, exprimînd costul real
la momentul inventarierii. Cu această ocazie, valoarea de intrare, respectiv valoarea
contabilă sau costul istoric, se pune de acord cu rezultatele inventarierii. În acest
scop, valoarea de intrare sau contabillă (costul istoric) se compară cu valoarea de
utilitate stabilită pe baza inventarierii (cu valoarea de inventar), comparaţie prin care
pot rezulta plusuri sau minusuri de valoare, care în unele cazuri poate fi numai latentă
sau probabilă. Caracterul latent sau probabil al unor plusuri sau minusuri de valoare
este determinat de faptul că bunurile respective nu sunt realizate încă (nu sunt
vîndute). Se aplică principiul prudenţei, astfel :
Diferenţele dintre valoarea de intrare sau contabilă şi valoarea de inventar se
soluţionează diferit pentru active faţă de pasive.
În cazul elementelor de activ :

- diferenţele constatate în plus, între valoarea de intrare sau contabilă şi
valoarea de inventar nu se înregistrează, iar activele respective se menţin înregistrate
în contabilitatea curentă la valoarea lor de intrare sau contabilă (costul istoric) ;
- diferenţele constatate în minus, între valoarea de intrare sau contabilă (costul
istoric)şi valoarea de inventar, reflectă o depreciere a activelor în cauză, care poate fi
de două feluri : ireversibilă şi reversibilă. Deprecierea ireversibilă este specifică
imobilizărilor şi se datorează uzurii fizice şi morale a activelor respective sau altor
cauze generate de trecerea timpului. Această depreciere se înregistrează ca
amortizare, iar imobilizările depreciate se menţin în contabilitatea curentă la valoarea
lor de intrare sau contabilă (costul istoric). Deprecierea reversibilă este specifică
stocurillor de active circulante materiale, fiind determinată de unele fenomene
conjuncturale, cum ar fi oscilaţia preţurilor pieţei. Ca urmare, aceste deprecieri nu
sunt definitive şi de aceea, pentru ele se constituie provizioane, iar activele respective
rămîn înregistrate în contabilitatea curentă la valoarea lor de intrare sau contabilă
(costul istoric).
În cazul elementelor de pasiv :
- diferenţele constatate în plus, între valoarea de intrare sau contabilă şi
valoarea de inventar, se înregistrează prin constituirea unui provizion, iar
pasivelerespective se menţin în contabilitatea curentă la valoarea lor de intrare sau
contabilă ;
- diferenţele în minus, între valoarea de intrare sau contabilă şi valoarea de
inventar nu se înregistrează, iar pasivele în cauză se menţin în contabilitatea curentă
la valoarea lor de intrare sau contabilă.
De reţinut că atît amortizările cît şi provizioanele îndeplinesc rolul unor rezerve
asemănătoare cu sursele sau pasivele, care însă generează anumite cheltuieli asimilate
activelor şi care, în final, influenţează negativ rezultatele financiare ale exerciţiului
sau perioadei de gestiune respective.
Evaluarea la data încheierii exerciţiului economico-financiar
La sfîrşitul perioadelor de gestiune cu ocazia încheierii exerciţiului economicofinanciar,
elementele patrimoniului economic al unităţii se evaluează şi se reflectă în
bilanţul contabil la valoarea de intrare sau contabilă (costul istoric) pusă de acord cu
rezultatele inventarierii, adică la valoarea netă sau reală, care coincide cu valoarea de
utilitate sau de inventar.

Dacă amortizările şi provizioanele constituite cu ocazia inventarierilor efectuate
în cursul perioadelor de gestiune sunt mai mari sau mai mici decît cele stabilite la
încheierea exerciţiului economico-financiar, se fac rectificările necesare, în sensul
diminuării sau majorării acestora, după care valoarea de intrare sau contabilă se
influenţează cu amortizările sau provizioanele respective, rezultînd astfel valoarea
netă sau relă (costul real) al elementelor patrimoniale care se înscrie în bilanţul
contabil.
6.3. Reevaluarea patrimoniului
Reevaluarea activelor şi pasivelor unităţii patrimoniale se efectuează în baza
unei depoziţii legale cu acest scop. Cu ocazia reevaluării, valoarea de intrare a
elementelor patrimoniale se modifică, în sensul că ea devine valoare actuală.Astfel
spus, valoarea de intrare se înlocuieşte cu valoarea actuală. Diferenţele dintre aceste
valori se înregistrează în contabilitatea curentă sub denumirea de “diferenţe din
reevaluare”.

CAPITOLUL VII
INVENTARIEREA PATRIMONIULUI
7.1. Importanţa şi funcţiile inventarierii
Inventarierea reprezintă ansamblul operaţiunilor prin care se constată
existenţa tuturor bunurilor cantitativ şi valoric sau numai valoric, după caz, existente
în patrimoniul unităţii la data la care aceasta se efectuează.
Are ca scop principal stabilirea situaţiei reale a patrimoniului fiecărei firme şi
cuprinde toate elementele patrimoniale, precum şi bunurile deţinute cu orice titlu
aparţinînd altor persoane juridice sau fizice.
Pentru efectuarea inventarierii firma are obligaţia să asigure în principal
următoarele :
- stabilirea perioadelor cînd se va face inventarierea ;
- organizarea şi numirea persoanelor care sunt împuternicite să efectueze
inventarierea ;
- pregătirea condiţiilor necesare efectuării inventarierii ;
- înregistrarea în contabilitate a tuturor operaţiilor aferente exerciţiului respectiv ;
- efectuarea faptică a inventarierii ;
- determinarea rezultatelor inventarierii şi valorificarea lor.
Inventarierea se efectuează la locurile de existenţă, de depozitare sau păstrare a
bunurilor prin numărare, cîntărire, măsurare sau prin alte mijloace de determinare a
existenţei faptice a acesteia. Toate bunurile inventariate, grupate pe gestiuni şi
categorii de bunuri se înscriu în liste de inventariere care se semnează de către
comisia ce efectuează inventarierea.
Bunurile aparţinînd altor persoane fizice sau juridice, cele aflate în custodie,
în consignaţie, pentru prelucrare, cele luate cu chirie – se inventariază şi se înscriu în
liste separate. Un exemplar din aceste liste se trimite, de regulă, şi persoanelor
respective, cărora le aparţin acele bunuri.

Pentru disponibilităţile băneşti aflate în conturi la bănci, precum şi pentru
creanţele şi obligaţiile faţă de terţi, acestea, cu ocazia inventarierii, sunt supuse, de
regulă, verificării şi confirmării pe baza extraselor de cont sau a punctajelor
reciproce, în funcţie de necesităţi.
Cu ocazia inventarierii, aceste elemente patrimoniale se evaluează astfel :
- bunurile de natura imobilizărilor, stocurilor şi celelalte bunuri se evaluează la
valoarea contabilă, respectiv preţurile la care acestea au fost înregistrate în
contabilitate la intrarea în patrimoniu. Diferenţele între soldurile scriptice
corespunzătoare bunurilor respective şi valoarea stocurilor constatate cu ocazia
inzentarierii se înregistrează în contabilitate ca plusuri sau minusuri de inventar, după
efectuarea în prealabil a compensărilor admise numai în cazul în care există riscul de
confuzie a bunurilor pentru aceeaşi perioadă de gestiune şi la acelaşi gestionar ;
- bunurile depreciate valoric se evaluează la valoarea de utilitate a fiecărui
element, în funcţie de utilitatea bunului în cadrul firmei şi de preţul pieţei.
Rezultatele inventarierii se consemnează într-un proces verbal de inventariere,
în care se consemnează, în principal :
- perioada şi gestiunile inventariate, cu menţiunea persoanelor care au efectuat
inventarierea ;
- plusurile şi minusurile constatate ;
- compensările efectuate ;
- bunurile depreciate valoric ;
- valorificarea rezultatelor inventarierii ;
- constituirea şi regularizarea provizioanelor, precum şi propuneri referitoare
la inventarierea patrimoniului firmei.

7.2. Clasificarea inventarierilor
Pentru instrumentarea inventarierii, ca mijloc de determinare şi verificare a
realităţii elementelor patrimoniului, se impune o clasificare a inventarierii folosind
următoarele criterii :
După sfera de cuprindere a elementelor patrimoniale :
- inventariere generală ;
- inventariere parţială.
Potrivit legii contabilităţii inventarierea generală se efectuează în următoarele
situaţii :
- la începutul activităţii ;
- cel puţin odată pe an pe par cursu funcţionării sale ;
- în cazul fuzionării sau încetării activităţii.
Inventarierea parţială se efecuează în cazul predării – primirii unei gestiuni
separate, a unor modificări de preţuri, etc.
După intervalul de timp la care se efectuează
- inventariere anuală ;
- inventariere periodică ;
- inventariere ocazională ;
- inventariere inopinantă.

CAPITOLUL VIII
CALCULAŢIA ŞI ROLUL EI
ÎN PRELUCRAREA INFORMAŢIILOR
ECONOMICE
8.1. Conţinutul şi rolul calculaţiei în contabilitate
Calculaţia ca procedeu al metodei contabilităţii, constă în folosirea diferitelor
feluri, forme, metode şi principii de calcul economic, în vederea realizării laturii
cifrice, cantitative şi valorice, a obiectului contabilităţii.
Necesitatea calculaţiei în contabilitate se concretizează în determinarea, prin
calcul, a multitudinii şi varietăţii indicatorilor economico-financiari prin care este
reprezentat obiectul contabilităţii.
Conţinutul calculaţiei contabile se concretizează în determinarea, prin calcul, a
multitudinii şi varietăţii indicatorilor economico-financiari cu ajutorul cărora se
măsoară, caracterizează, organizează, controlează şi conduce activitatea unităţilor
patrimoniale. Dintre aceşti indicatori pot fi menţionaţi următorii :
- valoarea de inventar, expresia valorică a uzurii, valoarea rămasă, valoarea
reziduală, valoarea medie anuală şi valoarea de înlocuire a mijloacelor fixe, precum şi
amortizarea acestora ;
- preţul de facturare, cheltuielile de transport-aprovizionare şi costul de achiziţie
al materialelor şi obiectelor de inventar ;
- salariile datorate personalului, impozitul pe fondul total de salarii şi
contribuţiile la asigurările sociale etc. ;
- cheltuielile de producţie, de circulaţie sau de administraţie ale unităţilor
patrimoniale ;
- veniturile şi rezultatele financiare ale unităţilor economice ;
- alţi indicatori economico-financiari.

Sfera calculaţiei contabile se extinde în toate etapele şi fazele procesului de
reflectare în contabilitate a patrimoniului economic al unităţii. Cele mai
reprezentative dintre aceste etape şi faze sunt următoarele :
- culegerea şi prelucrarea informaţiilor primare, cu ajutorul documentelor ;
- evaluarea elementelor patrimoniale, operaţiilor şi proceselor economice
consemnate în documente ;
- înregistrarea operaţiilor economice în evidenţa cronologică şi sistematică, cu
ajutorul conturilor ;
- verificarea exactităţii înregistrărilor contabile, prin intermediul balanţelor de
verificare ;
- controlul realităţii datelor informaţionale contabile cu ajutorul inventarierii ;
- întocmirea şi centralizarea bilanţului contabil şi a altor lucrări periodice de
sinteză contabilă ;
- alte lucrări contabile.

8.2. Calculaţia costurilor de producţie
După cum se ştie, calculaţia este un procedeu al metodei contabilităţii comun şi
altor discipline economice. Avînd în vedere această apartenenţă a calculaţiei la mai
multe discipline economice, conjugată şi cu alte criterii, calculaţia poate fi de mai
multe feluri şi se poate prezenta în diferite forme.
Astfel, din punct de vedere al perioadelor de gestiune pentru care se calculează
indicatorii economico-financiari ai activităţii unităţilor patrimoniale, există calculaţii
de program şi calculaţii efective.
Calculaţiile de program sau antecalculaţiile se realizează înaintea producerii
operaţiunilor şi proceselor economice şi au ca scop determi9narea diferiţilor
indicatori de program ai activităţii unităţilor patrimoniale.
Calculaţiile efective sau postcalculaţiile se realizează după înfăptuirea
operaţiilor şi proceselor economice şi urmăresc stabilirea indicatorilor efectivi ai
aceleiaşi activităţi a unităţilor patrimoniale.
La rîndul lor, calculaţiile efective, după metodologia folosită şi scopul urmărit,
pot avea următoarele forme : calculaţii contabile, calculaţii statistice, calculaţii de
analiză şi control a activităţii economico-financiare din unităţile patrimoniale.
Atît calculaţiile de program cît şi cele efective mai pot fi diferenţiate şi după
gradul de cuprindere în calcule a elementelor structurale ale indicatorilor economicofinanciari
care fac obiectul acestei calculaţii. După acest criteriu se deosebesc :
calculaţii complete, ce iau în considerare toate elementele indicatorilor ce-i au de
stabilit, şi calculaţii parţiale, care folosesc numai unele dintre aceste elemente,
determinînd indicatorii respectivi numai pînă la un anumit nivel, inferior celui final.
Fiecare dintre felurile şi formele calculaţiilor menţionate mai sus, se bazează pe
o metodologie proprie de calcul a indicatorilor economico-financiari pe care îl
determină. În cazul contabilităţii, calculaţia se desfăşoară după cerinţele metodologice
specifice acestei ştiinţe, îndeosebi cele ale folosirii conturilor, balanţei de verificare şi
bilanţului contabil.

8.3. Principiile calculaţiei contabile
Calculaţia contabilă, ca şi celelalte procedee ale metodei contabilităţii, se
realizează după anumite principii, care evidenţiază esenţa acestei calculaţii. Astfel de
principii se referă la : determinarea obiectului calculaţiei, alegerea metodologiei de
calculaţie, corelarea calculaţiei contabile cu celelalte calculaţii economice,
organizarea calculaţiei după cerinţele sistematizării şi generalizării contabile a
informaţiilor economice, asigurarea eficienţei economice a calculaţiei contabile.
Determinarea obiectului calculaţiei constituie punctul de plecare în realizarea
sarcinilor ce revin acesteia şi constă în delimitarea precisă, în timp şi spaţiu, a
conţinutului ei.
Calculaţia contabilă este strîns legată de reflectarea în timp şi spaţiu a obiectului
contabilităţii, intervenind atît în lucrările curente, cît şi în lucrările periodice ale
contabilităţii, intervenind atît în lucrările curente, cît şi în lucrările periodice ale
contabilităţii, precum şi în toate organismele din structura unităţilor patrimoniale. Ca
urmare, momentele activităţii curente şi perioadele de gestiune, structura
organizatorică şi tehnologia producţiei unităţilor patrimoniale au un rol deosebit în
realizarea calculaţiei ca procedeu al metodei contabilităţii. De exemplu, este
important de ştiut dacă într-o unitate economică se calculează consumul de materiale
pe o lună sau pe un an, pentru o secţie sau pe întreaga unitate, pentru un produs sau
pentru toate produsele.
Asemănător se pun problemele în legătură cu toţi ceilalţi indicatori economicofinanciari,
cuprinşi în obiectul calculaţiei contabile. Pentru fiecare dintre aceşti
indicatori sau pentru fiecare obiect al calculaţiei contabile este necesar să se
stabilească conţinutul, structura şi forma de exprimare, momentul sau perioada de
gestiune la care se referă, natura şi locul unde se înfăptuiesc procesele economice
pentru care se face calculaţie.
Alegerea metodologiei de calculaţie este o problemă foarte complexă, datorită
diversităţii indicatorilor economico-financiari cuprinşi în obiectul calculaţiei. Ca
urmare, este necesară o temeinică cunoaştere a caracteristicilor acestor indicatori în
vederea stabilirii celei mai corespunzătoare metodologii de calculaţie a lor.

Corelarea calculaţiei contabile cu celelalte calculaţii economice este un
principiu izvorît din faptul că, în totalitatea ei, contabilitatea, inclusiv calculaţia
contabilă, face parte din sistemul informaţional economic şi astfel se integrează
organic cu celelalte componente ale acestui sistem - cu programarea economică, cu
statistica şi cu evidenţa operativă. Aceasta presupune existenţa unui permanent
schimb de date informaţionale între componentele respective, care trebuie să fie
determinate în mod unitar.
Corelarea calculaţiilor contabile este impusă şi de cerinţele muncii de analiză şi
control a îndeplinirii programelor economice, care se bazează pe o deplină
compatibilitate a indicatorilor de program cu indicatorii efectivi.
Organizarea calculaţiei după cerinţele sistematizării şi generalizării contabile a
informaţiilor economice este principiul care relevă caracteristicile specifice ale
calculaţiei contabile, realizate cu ajutorul şi în cadrul conturilor, balanţei de verificare
şi a bilanţului contabil. La baza acestei organizări stau principiile fundamentale ale
contabilităţii - dubla reprezentare a patrimoniului economic, dubla înregistrare a
operaţiunilor economice şi dubla centralizare a existenţelor, mişcărilor şi
transformărilor mijloacelor şi surselor economice. În aceste condiţii, specificul
calculaţiei contabile se manifestă prin metodologia concretă de calcul a rulajelor,
totalului sumelor debitoare, totalul sumelor creditoare şi soldul conturilor, a
egalităţilor şi corelaţiilor valorice din balanţele de verificare, dintre grupele,
subgrupele de mijloace şi surse economice şi dinte activul şi pasivul bilanţului.
Calculaţia contabilă, ca oricare altă activitate, trebuie să se realizeze în condiţii
de eficienţă, în sensul desfăşurării ei cu eforturi minime şi efecte cantitative şi
calitative maxime. Cheltuielile ocazionate de înfăptuirea calculaţiei economice în
general şi a celei contabile în special trebuie să se limiteze la strictul necesar, iar
rezultatele acestor calculaţii, adică indicatorii economico-financiari obţinuţi prin
calcule economice să fie corect stabiliţi şi prezentaţi verigilor interesate, în timp
optim şi într-o formă accesibilă.

BIBLIOGRAFIE
1. Agachi, I. – Organizarea şi conducerea contabilităţii în
unităţile agricole. Ed. Ceres, Bucureşti, 1980.
2. Cojoc, Doina – Elemente de contabilitate agricolă.
3. Cojoc, Doina
Conţiu, V.
Editura “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi, 1999.
– Contabilitate şi analiză economico–financiară
(lucr. practice), lito. Univ. Agronomică, Iaşi, 2000.
4. Donoaica, S. – Calculaţia costurilor. Ed. Eficient, Bucureşti, 1998.
5. Dumitrana, M.
Negruţiu, M.
6. Funar, Sabina
Armanca, Lucica
7. Mazarachi, C.
Luca, I.
8. Oprean, I.
şi colectiv
– Iniţiere în contabilitate, Ed. Maxim, Bucureşti,
1996.
– Contabilitate, Îndrumător pentru lucrări practice,
Tipo. Agronomia, Cluj–Napoca, 1997.
– Contabilitate aplicată, Ed. Naţional, Iaşi, 1996.
– Bazele contabilităţii agenţilor economici din
România. Ed. Intelcredo, Deva, 1998.
9. Pătruţ, V. – Contabilitate, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1993.
10. Pântea, I.P.
şi colectiv
11. Pântea, I.P.
şi colectiv
– Bazele contabilităţii agenţilor economici din
România, Ed. Intelcredo, Deva, 1995.
Contabilitatea financiară a agenţilor economici din
România, Ed. Intelcredo, Deva, 1995.
12. Ristea, M. – Noul sistem contabil din România, Ed. Cartimex,
Bucureşti, 1994.
13. Rusu, D. – Bazele contabilităţii, Ed. Didactică. şi Pedagogică,
Bucureşti, 1980.
14. Scorţescu, Gh. – Contabilitatea cheltuielilor de producţie,
Ed. „Fundaţia Academică Gh. Zane“, Iaşi, 1994
15. Voica, V. – Contabilitate. Principii şi aplicaţii practice privind
noul sistem de contabilitate, Ed. Eurounion,
Oradea, 1993.
16. Ministerul
Finanţelor
17. Ministerul
Finanţelor
– Norme metodologice de utilizare a conturilor
sintetice. Revista "Finanţe, credit şi contabilitate",
1993.
– Sistemul contabil al agenţilor economici, Bucureşti,
1994.
18. * * * – Legea contabilităţii, nr. 82/1991. Monitorul Oficial,
nr. 265/27.12.1991.

PLANUL DE CONTURI GENERAL
CLASA 1 – CONTURI DE CAPITALURI
10 CAPITAL ŞI REZERVE
101 Capital social
1011 Capital subscris nevărsat
1012 Capital subscris vărsat
104 Prime legate de capital
1041 Prime de emisiune sau de aport
1042 Prime de fuziune
105 Diferenţe din reevaluare 1
106 Rezerve
1061 Rezerve legale
1063 Rezerve statutare
1068 Alte rezerve
107 Rezultatul reportat
108 Contul întreprinzătorului individual
11 FONDURI 1
111 Fondul de dezvoltare
112 Fondul de participare la profit
118 Alte fonduri
119 Repartizări la fondul de dezvoltare
12 REZULTATUL EXERCIŢIULUI
121 Profit şi pierdere
129 Repartizarea profitului
13 SUBVENŢII PENTRU INVESTIŢII
131 Subvenţii pentru investiţii
14 PROVIZIOANE REGLEMENTATE 2
141 Provizioane reglementate
15 PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ŞI CHELTUIELI
151 Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
1511 Provizioane pentru litigii
1512 Provizioane pentru garanţii acordate clienţilor
1513 Provizioane pentru cheltuieli de repartizat pe mai multe
exerciţii
1514 Provizioane pentru pierderi din schimb valutar
1518 Alte provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
16 ÎMPRUMUTURI ŞI DATORII ASIMILATE
161 Împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni
162 Credite bancare pe termen lung şi mediu
1621 Credite bancare pe termen lung şi mediu
1622 Credite bancare pe termen lung şi mediu nerambursate la
scadenţă
1 Se utilizeaza potrivit dispozitiilor legale.
2 Continutul si utilizarea conturilor din aceasta grupa se stabilesc in functie de dispozitiile legale.

1623 Credite externe guvernamentale
1624 Credite externe garantate de stat
1625 Credite externe garantate de bănci
1626 Credite de la trezoreria statului
166 Datorii legate de participaţii
167 Alte împrumuturi şi datorii asimilate
168 Dobânzi aferente împrumuturilor şi datoriilor asimilate
1681 Dobânzi aferente împrumuturilor din emisiunea de
obligaţiuni
1682 Dobânzi aferente creditelor bancare pe termen lung şi
mediu
1686 Dobânzi aferente datoriilor legate de participaţii
1687 Dobânzi aferente altor împrumuturi şi datorii asimilate
169 Prime privind rambursarea obligaţiunilor
CLASA 2 – CONTURI DE IMOBILIZĂRI
20 IMOBILIZĂRI NECORPORALE
201 Cheltuieli de constituire
203 Cheltuieli de cercetare şi dezvoltare
205 Concesiuni, brevete şi alte drepturi şi valori similare
207 Fond comercial
208 Alte imobilizări necorporale
21 IMOBILIZĂRI CORPORALE
211 Terenuri
2111 Terenuri
2112 Amenajări de terenuri
212 Mijloace fixe
2121 Clădiri
2122 Construcţii speciale
2123 Maşini, utilaje şi instalaţii de lucru
2124 Aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare
2125 Mijloace de transport
2126 Animale şi plantaţii
2127 Unelte, inventar gospodăresc şi alte mijloace fixe
2128 Active corporale mobile neregăsite în capitolele
anterioare
23 IMOBILIZĂRI ÎN CURS
230 Imobilizări necorporale în curs
231 Imobilizări corporale în curs
26 IMOBILIZĂRI FINANCIARE
261 Titluri de participare
262 Titluri imobilizate ale activităţii de portofoliu
263 Alte titluri imobilizate
267 Creanţe imobilizate
2671 Creanţe legate de participaţii
2672 Împrumuturi acordate pe termen lung
2677 Alte creanţe imobilizate
2678 Dobânzi aferente creanţelor imobilizate
269 Vărsăminte de efectuat pentru imobilizări financiare

28 AMORTIZĂRI PRIVIND IMOBILIZĂRILE
280 Amortizări privind imobilizările necorporale
2801 Amortizarea cheltuielilor de constituire
2803 Amortizarea cheltuielilor de cercetare şi dezvoltare
2805 Amortizarea concesiunilor, brevetelor şi altor drepturi şi
valori similare
2807 Amortizarea fondului comercial
2808 Amortizarea altor imobilizări necorporale
281 Amortizări privind imobilizările corporale
2810 Amortizarea terenurilor
2811 Amortizarea clădirilor
2812 Amortizarea construcţiilor speciale
2813 Amortizarea maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor de lucru
2814 Amortizarea aparatelor şi instalaţiilor de măsură, control
şi reglare
2815 Amortizarea mijloacelor de transport
2816 Amortizarea animalelor şi plantaţiilor
2817 Amortizarea uneltelor, inventarului şi a altor mijloace
fixe
2818 Active corporale mobile neregăsite în capitolele
anterioare
29 PROVIZIOANE PENTRU DEPRECIEREA IMOBILIZĂRILOR
290 Provizioane pentru deprecierea imobilizărilor necorporale
291 Provizioane pentru deprecierea imobilizărilor corporale
293 Provizioane pentru deprecierea imobilizărilor în curs
296 Provizioane pentru deprecierea imobilizărilor financiare
CLASA 3 – CONTURI DE STOCURI ŞI PRODUCŢIE ÎN CURS DE
EXECUŢIE
30 STOCURI DE MATERII ŞI MATERIALE
300 Materii prime
301 Materiale consumabile
3011 Materiale auxiliare
3012 Combustibili
3013 Materiale pentru ambalat
3014 Pierse de schimb
3015 Seminţe şi materiale de plantat
3016 Furaje
3018 Alte materiale consumabile
308 Diferenţe de preţ la materii prime şi materiale
32 OBIECTE DE INVENTAR
321 Obiecte de inventar
322 Uzura obiectelor de inventar
323 Baracasmente şi amenajări provizorii
328 Diferenţe de preţ la obiecte de inventar
33 PRODUCŢIA ÎN CURS DE EXECUŢIE
331 Produse în curs de execuţie
332 Lucrări şi servicii în curs de execuţie
34 PRODUSE
341 Semifabricate

345 Produse finite
346 Produse reziduale
348 Diferenţe de preţ la produse
35 STOCURI AFLATE LA TERŢI
351 Materii şi materiale aflate la terţi
352 Obiecte de inventar aflate la terţi
354 Produse aflate la terţi
356 Animale aflate la terţi
357 Mărfuri în custodie sau în consignaţie la terţi
358 Ambalaje aflate la terţi
36 ANIMALE
361 Animale şi păsări
368 Diferenţe de preţ la animale şi păsări
37 MĂRFURI
371 Mărfuri
378 Diferenţe de preţ la mărfuri
38 AMBALAJE
381 Ambalaje
388 Diferenţe de preţ la ambalaje
39 PROVIZIOANE PENTRU DEPRECIEREA STOCURILOR ŞI
PRODUCŢIEI ÎN CURS DE EXECUŢIE
390 Provizioane pentru deprecierea materiilor prime
391 Provizioane pentru deprecierea materialelor consumabile
392 Provizioane pentru deprecierea obiectelor de inventar
393 Provizioane pentru deprecierea producţiei în curs de
execuţie
394 Provizioane pentru deprecierea produselor
395 Provizioane pentru deprecierea stocurilor aflate la terţi
396 Provizioane pentru deprecierea animalelor
397 Provizioane pentru deprecierea mărfurilor
398 Provizioane pentru deprecierea ambalajelor
CLASA 4 – CONTURI DE TERŢI
40 FURNIZORI ŞI CONTURI ASIMILATE
401 Furnizori
403 Efecte de plătit
404 Furnizori de imobilizări
405 Efecte de plătit pentru imobilizări
408 Furnizori – facturi nesosite
409 Furnizori – debitori
41 CLIENŢI ŞI CONTURI ASIMILATE
411 Clienţi
413 Efecte de primit
416 Clienţi incerţi
418 Clienţi – facturi de întocmit
419 Clienţi – creditori
42 PERSONAL ŞI CONTURI ASIMILATE
421 Personal – remuneraţii datorate
423 Personal – ajutoare materiale datorate

424 Participarea personalului la profit
425 Avansuri acordate personalului
426 Drepturi de personal neridicate
427 Reţineri din remuneraţii datorate terţilor
428 Alte datorii şi creanţe în legătură cu personalul
4281 Alte datorii în legătură cu personalul
4282 Alte creanţe în legătură cu personalul
43 ASIGURĂRI SOCIALE, PROTECŢIA SOCIALĂ
ŞI CONTURI ASIMILATE
431 Asigurări sociale
4311 Contribuţia unităţii la asigurările sociale
4312 Contribuţia personalului pentru pensia suplimentară
437 Ajutor de şomaj
4371 Contribuţia unităţii la fondul de şomaj
4372 Contribuţia personalului la fondul de şomaj
438 Alte datorii şi creanţe sociale
4381 Alte datorii sociale
4382 Alte creanţe sociale
44 BUGETUL STATULUI, FONDURI SPECIALE ŞI CONTURI
ASIMILATE
441 Impozitul pe profit
442 Taxa pe valoarea adăugată
4423 TVA de plată
4424 TVA de recuperat
4426 TVA deductibil
4427 TVA colectat
4428 TVA neexigibil
444 Impozitul pe salarii
445 Subvenţii
446 Alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
448 Alte datorii şi creanţe cu bugetul statului
4481 Alte datorii faţă de bugetul statului
4482 Alte creanţe privind bugetul statului
4483 Datorii faţă de stat 3
4484 Creanţe în legătură cu statul 3
45 GRUP ŞI ASOCIAŢI
451 Decontări în cadrul grupului
4511 Decontări în cadrul grupului
4518 Dobânzi aferente decontărilor în cadrul grupului
455 Asociaţi – conturi curente
4551 Asociaţi – conturi curente
4558 Dobânzi – conturi asociaţi
456 Decontări cu asociaţii privind capitalul
457 Dividende de plată
458 Decontări din operaţii în participaţie
4581 Decontări din operaţii în participaţii – activ
4582 Decontări din operaţii în participaţie – pasiv
46 DEBITORI ŞI CREDITORI DIVERŞI
461 Debitori diverşi
3
Se utilizeaz\ potrivit instruc]iunilor Ministerului Finan]elor

462 Creditori diverşi
47 CONTURI DE REGULARIZARE ŞI ASIMILATE
471 Cheltuieli înregistrate în avans
472 Venituri înregistrate în avans
473 Decontări din operaţii în curs de clarificare
476 Diferenţe de conversie – activ
477 Diferenţe de conversie – pasiv
48 DECONTĂRI ÎN CADRUL UNITĂŢII
481 Decontări între unitate şi subunităţi
482 Decontări între subunităţi
49 PROVIZIOANE PENTRU DEPRECIEREA CREANŢELOR
491 Provizioane pentru deprecierea creanţelor – clienţi
495 Provizioane pentru deprecierea creanţelor – decontări în
cadrul grupului, unităţii şi cu asociaţii
496 Provizioane pentru deprecierea creanţelor – debitori
diverşi
CLASA 5 – CONTURI DE TREZORERIE
50 TITLURI DE PLASAMENT
502 Acţiuni proprii
503 Acţiuni
505 Obligaţiuni emise şi răscumpărate
506 Obligaţiuni
508 Alte titluri de plasament şi creanţe asimilate
5081 Alte titluri de plasament
5088 Dobânzi la obligaţiuni şi titluri de plasament
509 Vărsăminte de efectuat pentru titluri de plasament
51 CONTURI LA BĂNCI
511 Valori de încasat
5112 Cecuri de încasat
5113 Efecte de încasat
5114 Efecte remise spre scontare
512 Conturi curente la bănci
5121 Conturi la bănci în lei
5124 Conturi la bănci în devize
5125 Sume în curs de decontare
5126 Carnete de cecuri cu limită de sumă
518 Dobânzi
5186 Dobânzi de plătit
5187 Dobânzi de încasat
519 Credite bancare pe termen scurt
5191 Credite bancare pe termen scurt
5192 Credite bancare pe termen scurt nerambursate la scadenţă
5193 Credite externe guvernamentale
5194 Credite externe garantate de stat
5195 Credite externe garantate de bănci
5196 Credite de la trezoreria statului
5198 Dobânzi aferente creditelor bancare pe termen scurt
53 CASA

531 Casa
5311 Casa în lei
5314 Casa în devize
532 Alte valori
5321 Timbre fiscale şi poştale
5322 Bilete de tratament şi odihnă
5323 Tichete şi bilete de călătorie
5328 Alte valori
54 ACREDITIVE
541 Acreditive
5411 Acreditive în lei
5412 Acreditive în devize
542 Avansuri de trezorerie
58 VIRAMENTE INTERNE
581 Viramente interne
59 PROVIZIOANE PENTRU DEPRECIEREA CONTURILOR DE
TREZORERIE
590 Provizioane pentru deprecierea titlurilor de plasament
CLASA 6 – CONTURI DE CHELTUIELI
60 CHELTUIELI CU MATERII PRIME, MATERIALE ŞI MĂRFURI
600 Cheltuieli cu materiile prime
601 Cheltuieli cu materiale consumabile
6011 Cheltuieli cu materialele auxiliare
6012 Cheltuieli privind combustibilii
6013 Cheltuieli privind materialele pentru ambalat
6014 Cheltuieli privind piesele de schimb
6015 Cheltuieli privind seminţele şi materialele de plantat
6016 Cheltuieli privind furajele
6018 Cheltuieli privind alte materiale consumabile
602 Cheltuieli privind obiectele de inventar
603 Cheltuieli privind baracamentele şi amenajările provizorii
604 Cheltuieli privind materialele nestocate
605 Cheltuieli privind energia şi apa
606 Cheltuieli cu animalele şi păsările
607 Cheltuieli privind mărfurile
608 Cheltuieli privind ambalajele
61 CHELTUIELI CU LUCRĂRILE ŞI SERVICIILE EXECUTATE
DE TERŢI
611 Cheltuieli de întreţinere şi reparaţii
612 Cheltuieli cu redevenţele, locaţiile de gestiune şi chiriile
613 Cheltuieli cu primele de asigurare
614 Cheltuieli cu studiile şi cercetările
62 CHELTUIELI CU ALTE SERVICII EXECUTATE DE TERŢI
621 Cheltuieli cu colaboratorii
622 Cheltuieli privind comisioanele şi onorariile
623 Cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate
624 Cheltuieli cu transportul de bunuri şi de personal
625 Cheltuieli cu deplasări, detaşări şi transferări
626 Cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii
627 Cheltuieli cu serviciile bancare şi asimilate

628 Alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi
63 CHELTUIELI CU IMPOZITELE, TAXELE
ŞI VĂRSĂMINTELE ASIMILATE
631 Cheltuieli cu impozitul pe salarii
635 Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
64 CHELTUIELI CU PERSONALUL
641 Cheltuieli cu remuneraţiile personalului
645 Cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială
6451 Cheltuieli privind contribuţia unităţii la asigurările sociale
6452 Cheltuieli privind contribuţia unităţii la ajutorul de şomaj
6458 Alte cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială
65 ALTE CHELTUIELI DE EXPLOATARE
654 Pierderi din creanţe
658 Alte cheltuieli de exploatare
66 CHELTUIELI FINANCIARE
663 Pierderi din creanţe legate de participaţii
664 Cheltuieli privind titlurile de plasament cedate
665 Cheltuieli din diferenţe de curs valutar
666 Cheltuieli privind dobânzile
667 Cheltuieli privind sconturile acordate
668 Alte cheltuieli financiare
67 CHELTUIELI EXCEPŢIONALE
671 Cheltuieli excepţionale privind operaţiile de gestiune
6711 Despăgubiri, amenzi şi penalităţi
6712 Donaţii şi subvenţii acordate
6714 Pierderi din debitori diverşi
672 Cheltuieli privind operaţiile de capital
6721 Cheltuieli privind activele cedate
6728 Alte cheltuieli excepţionale privind operaţiile de capital
68 CHELTUIELI CU AMORTIZĂRILE ŞI PROVIZIOANELE
681 Cheltuieli de exploatare privind amortizările şi
provizioanele
6811 Cheltuieli de exploatare privind amortizarea
imobilizărilor
6812 Cheltuieli de exploatare privind provizioane pentru
riscuri şi cheltuieli
6813 Cheltuieli de exploatare privind provizioane pentru
deprecierea imobilizărilor
6814 Cheltuieli de exploatare privind provizioane pentru
deprecierea activelor circulante
6862 Cheltuieli financiare privind provizioane pentru riscuri şi
cheltuieli
6863 Cheltuieli financiare privind provizioane pentru
deprecieri
6868 Cheltuieli financiare privind amortizarea primelor de
rambursare a obligaţiunilor
687 Cheltuieli excepţionale privind amortizările şi
provizioanele
6871 Cheltuieli excepţionale privind amortizarea imobilizărilor
6872 Cheltuieli excepţionale privind provizioane pentru riscuri
şi cheltuieli

6873 Cheltuieli excepţionale privind provizioane pentru
deprecieri
6874 Cheltuieli excepţionale privind provizioane reglementate
69 CHELTUIELI CU IMPOZITUL PE PROFIT
691 Cheltuieli cu impozitul pe profit
CLASA 7 – CONTURI DE VENITURI
70 VENITURI DIN VÂNZĂRI DE PRODUSE, MĂRFURI, SERVICII
PRESTATE ŞI DIN ALTE ACTIVITĂŢI
701 Venituri din vânzarea produselor finite
702 Venituri din vânzarea semifabricatelor
703 Venituri din vânzarea produselor reziduale
704 Venituri din lucrări executate şi servicii prestate
705 Venituri din studii şi cercetări
706 Venituri din redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii
707 Venituri din vânzarea mărfurilor
708 Venituri din activităţi diverse
71 VENITURI DIN PRODUCŢIA STOCATĂ
711 Venituri din producţia stocată
72 VENITURI DIN PRODUCŢIA DE IMOBILIZĂRI
721 Venituri din producţia de imbilizări necorporale
722 Venituri din producţia de imobilizări corporale
74 VENITURI DIN SUBVENŢIILE DE EXPLOATARE
741 Venituri din subvenţii de exploatare
75 ALTE VENITURI DIN EXPLOATARE
754 Venituri din creanţe reactivate
758 Alte venituri din exploatare
76 VENITURI FINANCIARE
761 Venituri din participaţii
762 Venituri din alte imobilizări financiare
763 Venituri din creanţe imobilizate
764 Veniturin din titluri de plasament
765 Venituri din diferenţe de curs valutar
766 Venituri din dobânzi
767 Venituri din sconturi obţinute
768 Alte venituri financiare
77 VENITURI EXCEPŢIONALE
771 Venituri excepţionale din operaţii de gestiune
7711 Venituri din despăgubiri şi penalităţi
7718 Alte venituri excepţionale din operaţii de gestiune
772 Venituri din operaţii de capital
7721 Venituri din cedarea activelor
7727 Subvenţii pentru investiţii virate la venituri
7728 Alte venituri excepţionale din operaţii de capital
78 VENITURI DIN PROVIZIOANE
781 Venituri din provizioane privind activitatea de exploatare
7812 Venituri din provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
7813 Venituri din provizioane pentru deprecierea

imobilizărilor
7814 Venituri din provizioane pentru deprecierea activelor
circulante
786 Venituri financiare din provizioane
7862 Venituri din provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
7863 Venituri din provizioane pentru deprecieri
787 Venituri excepţionale din provizioane
7872 Venituri excepţionale din provizioane pentru riscuri şi
cheltuieli
7873 Venituri excepţionale din provizioane pentru deprecieri
7874 Venituri excepţionale din provizioane reglementate
CLASA 8 – CONTURI SPECIALE
80 CONTURI ÎN AFARA BILANŢULUI
801 Angajamente acordate
8011 Giruri şi garanţii acordate
8018 Alte angajamente acordate
802 Angajamente primite
8021 Giruri şi garanţii primite
8028 Alte angajamente primite
803 Alte conturi în afara bilanţului
8031 Mijloace fixe luate cu chirie
8032 Valori materiale primite spre prelucrare sau reparare
8033 Valori materiale primite în păstrare sau custodie
8034 Debitori scoşi din activ, urmăriţi în continuare
8035 Debitori din amenzi şi penalităţi
8036 Redevenţe, locaţii de gestiune, chirii şi alte datorii
asimilate
8037 Efecte scontate neajunse la scadenţă
8038 Alte valori în afara bilanţului
8045 Amortizarea mijloacelor fixe aferentă gradului de
neutilizare
89 BILANŢ
891 Bilanţ de deschidere
892 Bilanţ de închidere
CLASA 9 – CONTURI DE GESTIUNE
90 DECONTĂRI INTERNE
901 Decontări interne privind cheltuielile
902 Decontări interne privind producţia obţinută
903 Decontări interne privind diferenţele de preţ
92 CONTURI DE CALCULAŢIE
921 Cheltuielile activităţii de bază
922 Cheltuielile activităţii auxiliare
923 Cheltuieli indirecte de producţie
924 Cheltuieli generale de administraţie
925 Cheltuieli de desfacere
93 COSTUL PRODUCŢIEI
931 Costul producţiei obţinute
932 Costul producţiei în curs de execuţie