Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

SECURITATE ŞI STRATEGIE MILITARĂ
Studiu privind interesul naţional
Cristian BĂHNĂREANU
Problematica interesului naţional a stat şi stă în continuare
în atenţia analiştilor, sociologilor, politologilor
etc., atât din ţara noastră, cât şi din străinătate. Dintre
abordările mai noi putem aminti lucrările lui Barry Buzan
(în special Popoarele, statele şi teama) sau cele din
publicaţia americană National Interest.
1. Conceptul de interes naţional
Interesul naţional este expresia cea mai generală a
cerinţelor sau necesităţilor vitale ale unui stat. Aceste
cerinţe/necesităţi nu au o calitate morală. Nu sunt
bune sau rele. Ele derivă din însăşi existenţa unui
stat naţional şi din statutul său de suveranitate. După
cum sublinia G. Kennan, guvernele nu au nevoie de o
justificare morală pentru a acţiona pe baza intereselor
naţionale. În mod obişnuit, interesul naţional are drept
componente: interese legate de supravieţuirea fizică
(prezervarea/apărarea fiinţei naţionale), a independenţei
şi integrităţii teritoriale (a suveranităţii naţionale), securitatea
naţională, drepturile statului/prestigiul/rolul şi statutul
său internaţional, bunăstarea/dezvoltarea economică şi
socială (resurse, pieţe, tehnologie, acces etc.), stabilitatea
politică şi regimul/sistemul politic. Interesul naţional este
un concept politic: componentele obiective şi subiective
ale interesului naţional. Statele îşi schimbă obiectivele/interesele
în funcţie de schimbările care se produc la nivelul
factorului politic, schimbarea capacităţilor şi schimbarea
percepţiei unui mediu internaţional dinamic (în contextul
căruia se schimbă distribuţia puterii şi raporturile de
putere).
Interesul naţional poate primi formulări diferite
(motivaţii, obiective) în raport cu o serie de determinări,
factori. Marile Puteri, de exemplu, introduc între obiectivele
de interes naţional elemente conforme statutului lor
internaţional. Astfel, Federaţia Rusă consideră orientarea
de întărire a CSI şi de control asupra „vecinătăţii apropiate”
ca o cerinţă a interesului său naţional. SUA, la rândul
lor (în Strategia de Securitate Naţională), se angajează să
transforme lupta împotriva terorismului internaţional şi
a proliferării armelor de distrugere în masă, lupta pentru
apărarea drepturilor omului sau liberului acces la „economia
mondială”, în obiective ale interesului naţional.
În UE, Franţa – factor dinamic de coagulare a Politicii
Comune de Securitate şi Apărare – menţine dezvoltarea
forţei independente nucleare între obiectivele de interes
naţional în domeniul apărării.
O problemă spinoasă a epocii contemporane rezidă
tocmai în impactul pe care îl au globalizarea şi regionalizarea
asupra intereselor naţionale, cu atât mai mult cu
cât există o relaţie directă şi evidentă între interesele
naţionale, statele naţionale şi identităţile naţionale. În
lumea bipolară, interesele naţionale ale superputerilor îşi
subordonează, mai mult sau mai puţin automat, interesele
de bloc şi interesele „actorilor minori”, „sateliţilor”,
puterilor de nivel mediu etc. Destrămarea URSS-ului şi
a Pactului de la Varşovia au marcat, indiferent de o serie
de speculaţii academice ulterioare, tocmai falimentul
„intereselor hegemonice”.
În Est, Federaţia Rusă, principalul stat succesor al
Uniunii Sovietice, a fost nevoită să-şi reformuleze interesele
naţionale şi să accepte, cu toate ezitările liderilor săi,
negocierile efective de interese.
În Vest, ascensiunea UE la statutul de mare putere
economică a obligat SUA să-şi nuanţeze demersurile
politico-diplomatice. Actualmente, cel puţin la nivelul
marilor actori internaţionali, s-a cristalizat un spaţiu al
dialogului, armonizării intereselor şi parteneriatelor, greu
de anticipat chiar şi la începutul anilor ’80.
Armonizarea intereselor a devenit, în anii din urmă,
soluţia evitării conflictelor de proporţii în viaţa internaţională,
fiind o metodă prin care membrii comunităţii internaţionale
pot să pună de acord interesele lor fundamentale
cu realităţile timpului. În acest sens, se remarcă, de altfel,
şi o tendinţă de legiferare a unor noi norme de drept
internaţional care includ şi operaţii de menţinere sau
impunere a păcii sau de gestionare a conflictelor, operaţii
greu de acceptat, de pildă în secolul al XIX-lea. De aceea,
strategiile curente de promovare a intereselor fundamentale
ale statelor şi naţiunilor trebuie să aibă în compunerea
lor tot mai multe şi mai diverse metodologii de negociere,
dialog şi armonizare de interese.
În mediile academice şi nu numai se dezbate şi problema
raporturilor dintre interesele individului, interesele
94 IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003