Impact strategic nr.6-7 - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi ...

SECURITATE ŞI STRATEGIE MILITARĂ
condiţia sine qua non de continuare a reformelor care
conduc spre integrarea totală în NATO. Sunt necesare
revederi structurale, implementări doctrinare şi de proceduri,
instituţionalizarea unor noi concepte operaţionale,
asigurarea capacităţii operaţionale etc.
Desigur că şi în perioada dintre toamna 2002 şi
primăvara 2004 sunt multe întrebări la care ţara noastră
trebuie să răspundă. Nu este uşor de stabilit care sunt
elementele care pot garanta succesul în totalitate, care să
fie nivelul de angajare pentru armata noastră în misiuni
de stabilitate sau alte misiuni, în ce măsură România va
fi ajutată de către Alianţa Nord-Atlantică să nu eşueze în
procesul de aderare şi integrare.
În dificilul proces de parcurs până la ratificarea ce
urmează a se realiza în parlamentele celor 19 state membre
NATO, armata ţării noastre nu poate privi exclusiv spre
armatele membre ca modele, deoarece şi acestea sunt
într-un amplu proces de reconsiderări şi reformă. Poate
este benefic că reforma, restructurarea şi redimensionarea
sunt procese care se desfăşoară simultan cu transformarea
NATO.
Deci timpul nu aşteaptă şi prin urmare se poate vorbi
despre simultaneitatea reformelor, pe de o parte, în cele 19
state membre NATO, şi pe de altă parte în cele 7 ţări invitate
la reuniunea NATO la nivel înalt de la Praga. Asistăm
la un proces de reorganizare a structurii de comandă a
NATO, de discuţii mai intense în obţinerea consensului,
în redistribuirea rolurilor ţărilor membre, dar şi într-o
nouă distribuire a riscurilor. Rolul activ jucat, în ultimul
timp de România, în misiuni de stabilitate, poate atrage
escaladarea acţiunilor teroriste pe teritoriul ţării noastre
în viitorul imediat.
Desigur că România este privită ca o ţară care, prin
ceea ce a făcut în ultimii ani, a înţeles noile ameninţări şi,
prin urmare, este posibil să i se acorde un rol însemnat în
participarea la menţinerea securităţii internaţionale. Este
de aşteptat ca fiecare ţară invitată să fie apreciată după
ceea ce oferă alianţei, nu după ceea ce promite. Ca atare,
pentru România, în general şi pentru armata sa în special,
sunt multe de făcut până în anul 2004.
Este evident că NATO va trebui să răspundă în mod
adecvat la multe provocări. Interesant este că unele dintre
acestea sunt din exterior, dar unele sunt din interiorul
organizaţiei. Greu este să se diferenţieze, în unele cazuri,
problemele strategice de cele politice şi chiar avantajele
de dezavantaje. Faptul că zona în care se găseşte România
nu mai este considerată o ”buffer zone” spre Rusia este
un lucru lăudabil. Nu trebuie să fim nici euforici, mai
ales dacă suntem de acord cu ceea ce, pe baza unor fapte,
Henry Kissinger afirma că durata de viaţă a sistemelor
internaţionale s-a micşorat foarte mult de-a lungul istoriei
(pacea de la Westfalia -1648 a acţionat pe durata a 150 de
ani; Congresul de la Viena – 1814 s-a dovedit valabil pe o
perioada de 100 de ani; ordinea „Războiului Rece” a durat
aproximativ 4 decenii). Depăşirea sistemului bipolar, a
celui de remiză nucleară a condus nu la ordine, ci la haos.
Logica confruntării a corespuns unei etape în dezvoltarea
omenirii atunci când conceptul de securitate presupunea
apărarea graniţelor statale şi a teritoriilor aparţinând diferitelor
comunităţi sau când securitatea conducea la înfrângerea
unui inamic ce atenta la persoană sau comunitate.
În prezent războiul nu mai este considerat ca principalul
mijloc de realizare şi menţinere a securităţii. Ca atare,
România trebuie să demonstreze că este capabilă să-şi
mărească capacitatea operaţională în noi forme, pentru
realizarea şi menţinerea securităţii internaţionale.
În aceste zile multe discuţii au generat aplicarea art.
4 din Tratatul Nord-Atlantic, care prevede: „Părţile vor
avea consultări comune ori de câte ori vreuna dintre ele
va considera că este ameninţată integritatea teritorială,
independenţa politică sau securitatea vreuneia dintre
Părţi”. Toate statele membre sunt de acord cu conţinutul
dar între ele există diferenţe de abordare în ceea ce priveşte
maniera practică de aplicare.
România are şi dreptul, dar şi obligaţia, stipulate de
art. 5 din Tratatul de la Washington: „Părţile convin că
un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre
ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat
un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord
ca, dacă are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele,
în exercitarea dreptului de auto-apărare, individuală sau
colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Naţiunilor
Unite, va sprijini Partea sau Părţile atacate prin efectuarea
imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi,
a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv
folosirea forţei armate pentru stabilirea şi menţinerea
securităţii zonei nord-atlantice.
Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca
rezultat al acestuia vor trebui raportate imediat Consiliului
de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul
de Securitate va adopta măsurile necesare pentru restabilirea
şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”.
Acest articol îndeamnă la multe reflecţii, dar creează multe
dileme. Sunt analişti care apreciază că lărgirea NATO
măreşte probabilitatea ca această alianţă să fie obligată
să răspundă la un atac armat, argumentând cu faptul că
fiecare ţară membră are un număr de probleme de rezolvat
în relaţia cu alte state membre şi prin urmare suma acestor
diferende la nivelul organizaţiei este mai mare. În mod
opus apreciază alţi analişti sporirea dimensiunilor NATO
şi anume ca o cale de diminuare a probabilităţii ca Alianţa
Nord-Atlantică să se confrunte cu un atac armat asupra
vreunui stat membru, ca urmare a sporirii capacităţii
operaţionale a organizaţiei, ceea ce ar constitui un impor-
IMPACT STRATEGIC nr. 1-2/2003
79